Între Două Case: Povestea unei fiice pierdute și a unei familii la răscruce

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să-mi ascunzi așa ceva? vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la supa de pui se ridicau greoi spre tavan. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul.

— Ioana, nu știam… Nici eu nu am știut până azi, am șoptit, dar cuvintele mele s-au pierdut printre suspinele ei. Ochii ei, atât de asemănători cu ai mei — sau cel puțin așa am crezut mereu — mă priveau acum ca pe o străină.

Totul a început cu o banală analiză medicală. Ioana avea nevoie de o intervenție minoră la spitalul din oraș, iar medicul a cerut analize suplimentare. Când rezultatele au venit, doctorul m-a chemat deoparte: „Doamnă Popescu, există o incompatibilitate genetică. Sunteți sigură că sunteți mama biologică?”

Am râs atunci, nervos, crezând că e o greșeală. Dar testele ADN au confirmat ceea ce nici nu puteam concepe: Ioana nu era fiica mea biologică. Am simțit cum lumea se destramă sub picioarele mele. Am crescut-o singură, după ce soțul meu, Doru, ne-a părăsit când ea avea doar doi ani. Am muncit nopți întregi la croitorie ca să-i pot cumpăra haine și să-i plătesc meditațiile la matematică. Am fost acolo la fiecare febră, la fiecare lacrimă, la fiecare bucurie măruntă.

— Cine e mama mea adevărată? a întrebat Ioana printre lacrimi.

— Nu știu… Nu știu nimic! am izbucnit eu, simțind cum mă sufoc de vinovăție și neputință.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a umplut de tăceri grele. Ioana nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Mergea la liceu și se întorcea târziu, evitându-mi privirea. Vecina de la doi, tanti Viorica, a început să bârfească prin bloc: „Ai auzit? Irina Popescu nu e mama fetei! Cine știe ce s-a întâmplat la maternitate…”

Am început să caut răspunsuri. Am mers la spitalul unde am născut-o pe Ioana acum șaptesprezece ani. Dosarele erau prăfuite, asistentele vechi plecaseră demult. Doar doamna Lungu, infirmiera cu ochi blânzi, își amintea ceva vag:

— În noaptea aia a fost haos… Două nașteri aproape simultan, curentul a picat pentru câteva minute. S-a făcut o încurcătură cu brățările copiilor… Dar nu s-a mai vorbit despre asta.

Am plecat de acolo cu sufletul făcut zob. Dacă Ioana nu era copilul meu, undeva în oraș trăia poate fata mea adevărată. Dar cum să o găsesc? Ce să-i spun? Și cum să-i spun Ioanei că dragostea mea pentru ea nu s-a schimbat?

Într-o seară ploioasă, Ioana s-a întors acasă udă leoarcă și cu ochii roșii:

— M-am întâlnit cu tata. Mi-a spus că el a bănuit mereu că nu sunt copilul lui… De asta ne-a părăsit.

M-am prăbușit pe scaun. Doru nu mi-a spus niciodată nimic. L-am sunat a doua zi:

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că nu eram sigur… Și pentru că oricum tu ai iubit-o mai mult decât aș fi putut eu vreodată.

A urmat o perioadă de investigații și drumuri la avocați. Am dat anunțuri în ziare locale: „Caut familie care a născut o fată în aceeași zi cu mine, la Spitalul Municipal.” Au răspuns două familii. Una dintre ele avea o fată pe nume Ana-Maria, care semăna izbitor cu mine în pozele din adolescență.

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Ana-Maria era timidă, cu ochii mari și părul castaniu ca al meu.

— Credeți că suntem…?

— Nu știu… Dar simt ceva ciudat când mă uit la tine, i-am spus tremurând.

Testele ADN au confirmat: Ana-Maria era fiica mea biologică.

Ce ironie crudă! Două fete, două mame, două vieți inversate fără voia noastră. Ioana a refuzat să vorbească cu mine luni întregi. Ana-Maria era curioasă, dar distantă. M-am simțit prinsă între două lumi: una pe care o pierdusem fără să știu și una pe care o iubeam din toată inima, dar care mă respingea.

Mama Anei-Maria m-a privit cu ochi plini de ură:

— Din cauza ta am pierdut șaptesprezece ani din viața fiicei mele!

— Și eu la fel… Dar nu e vina noastră! am izbucnit plângând.

Au urmat luni de terapie de familie, discuții interminabile cu psihologi și asistenți sociali. Nimeni nu avea o soluție magică pentru rana asta adâncă. Ioana s-a mutat temporar la bunica ei din partea tatălui. Ana-Maria venea uneori la mine pentru ceai și discuții stângace despre școală și vise neîmplinite.

Într-o zi, Ioana s-a întors acasă:

— Nu pot să te iert încă… Dar vreau să încercăm să fim din nou o familie. Pentru că tu ai fost mama mea în fiecare zi din viața mea.

Am plâns împreună mult timp. Ana-Maria a rămas în viața mea ca o prezență tainică, un pod între trecut și prezent.

Uneori mă întreb: Ce înseamnă să fii mamă? Sângele sau dragostea? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu — dar oare câți dintre noi ar putea ierta și merge mai departe după o astfel de rană?