Între două case: Povestea unei surori, a unei bunici și a unui vis de familie

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să mă simt ca o povară în casa asta! vocea bunicii răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima grea. Sora mea, Irina, stătea la masă cu ochii în pământ, iar soțul meu, Vlad, se prefăcea că citește ziarul, dar știam că ascultă fiecare cuvânt.

Totul a început acum un an, când Irina s-a măritat cu Radu. Erau tineri, plini de speranță, dar fără niciun ban pus deoparte. Părinții noștri abia se descurcau cu pensiile lor mici dintr-un sat uitat de lume din Buzău. Nici Vlad nu avea pe cine să se bazeze: mama lui era plecată la muncă în Italia de ani buni, iar el crescuse mai mult cu bunica lui, tanti Maria. Când Irina și Radu au venit la noi cu două geamantane și ochii plini de rușine, n-am putut să le spun nu.

— O să fie doar pentru câteva luni, promit! mi-a șoptit Irina în noaptea aceea, când am împărțit patul ca pe vremuri. Dar lunile s-au transformat în aproape un an. Între timp, tanti Maria a început să se simtă tot mai rău. Doctorul i-a spus că nu mai poate sta singură. Vlad a venit acasă într-o seară cu ochii roșii și vocea tremurândă:

— Ana, trebuie să o aducem pe bunica la noi. Nu are pe nimeni altcineva.

Așa am ajuns cinci suflete într-un apartament cu două camere din Drumul Taberei. La început am încercat să facem haz de necaz. Ne înghesuiam la masă, râdeam de cât de repede se golește frigiderul și ne promiteam că e doar o etapă. Dar realitatea ne-a lovit repede.

Irina și Radu nu găseau de lucru. Radu făcea livrări cu bicicleta, dar banii abia ajungeau pentru mâncare. Irina încerca să vândă bijuterii handmade pe internet, dar comenzile veneau rar. Eu lucram la o grădiniță privată, iar Vlad era programator la o firmă mică. Salariile noastre abia acopereau chiria și facturile.

Bunica Maria era tot mai tristă. Se simțea stingheră printre tineri și încerca să nu deranjeze pe nimeni. În fiecare dimineață își făcea cruce la icoană și șoptea:

— Doamne, nu mă lăsa să fiu o povară pentru copiii ăștia…

Într-o seară, când am ajuns acasă obosită după o zi grea la grădiniță, am găsit-o pe Irina plângând în baie.

— Nu mai pot, Ana… Mă simt ca un intrus aici. Radu e frustrat că nu poate să-mi ofere nimic. Bunica se simte vinovată că stăm peste voi… Tu și Vlad vă certați tot mai des…

Avea dreptate. Eu și Vlad ne certam aproape zilnic: despre bani, despre spațiu, despre cine spală vasele sau cine duce gunoiul. Odată l-am auzit spunând:

— Parcă nu mai e casa noastră… Parcă suntem chiriași în propria viață.

Într-o duminică dimineață, când toți dormeau încă, am ieșit pe balcon cu o cană de cafea și am privit blocurile cenușii din jur. M-am întrebat cum ar fi fost dacă părinții noștri ar fi avut bani să ne ajute sau dacă Vlad ar fi avut o mamă prezentă. Dacă Irina ar fi avut curajul să plece la muncă în străinătate sau dacă eu aș fi spus „nu” atunci când m-a rugat să o primesc.

În ziua aceea am decis să vorbesc deschis cu toți.

— Nu putem continua așa! am spus la masa de prânz. Suntem o familie, dar trebuie să găsim soluții. Fiecare trebuie să contribuie cum poate: bani, timp sau măcar răbdare.

Bunica a început să plângă încet:

— Eu nu mai am ce să dau… Doar grijile mele…

— Ba da, bunico! i-a răspuns Vlad cu blândețe. Ne-ai crescut pe toți cu poveștile tale și cu răbdarea ta. Avem nevoie de tine aici.

Irina a ridicat capul:

— O să încerc să găsesc orice job, chiar dacă nu e ce mi-am dorit.

Radu a oftat:

— Poate găsesc ceva la construcții… Nu pot sta așa.

Au urmat luni grele. Am renunțat la multe: vacanțe, haine noi, ieșiri în oraș. Dar am început să ne ascultăm mai mult unii pe alții. Seara stăteam toți cinci la masă și povesteam despre ziua noastră. Bunica ne citea rugăciuni sau ne spunea bancuri vechi din tinerețea ei.

Într-o zi, Irina a venit acasă cu un zâmbet larg:

— Am găsit un job la un magazin! Nu e mult, dar e un început!

Radu a reușit să se angajeze ca muncitor pe șantier. Vlad a primit o mărire de salariu după luni de stres și nopți nedormite. Eu am început să predau ateliere creative copiilor din cartier pentru un ban în plus.

Nu a fost ușor. Au fost zile când voiam să fug departe sau să urlu la toată lumea. Dar au fost și momente când am simțit că suntem mai uniți ca niciodată.

Acum, după aproape doi ani de când suntem împreună sub același acoperiș, încă nu avem casa noastră visată. Dar avem ceva ce mulți nu au: răbdare unii cu alții și curajul de a spune adevărul chiar dacă doare.

Mă întreb adesea: oare cât de mult putem sacrifica pentru familie fără să ne pierdem pe noi înșine? Și dacă iubirea chiar poate ține loc de spațiu sau bani atunci când viața ne înghesuie la propriu și la figurat? Voi ce ați fi făcut în locul meu?