Între două focuri: Cum am găsit liniștea când vecinul mi-a tulburat căsnicia

— De unde sunt florile astea, Maria?
Vocea lui Sorin răsună tăios în bucătăria mică, unde aburul de la ciorbă se amesteca cu parfumul proaspăt al trandafirilor roșii. M-am oprit din amestecat, cu lingura tremurând în mână. Știam că momentul acesta va veni, dar nu credeam că va fi atât de curând.

— Sunt de la domnul Dinu, i-am spus încet, încercând să-mi păstrez calmul. A zis că sunt pentru toată familia, că așa se face la țară, să-ți arăți recunoștința față de vecini.

Sorin a izbucnit:
— Nu-mi spune mie povești! De când ne-am mutat aici, numai la tine se uită! Și tu îi zâmbești mereu! Ce vrea omul ăsta de la tine?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Nu voiam să cred că gesturile domnului Dinu ar putea fi interpretate altfel decât simple politețuri. Dar adevărul era că, de câteva săptămâni, atențiile lui deveniseră tot mai insistente: un borcan cu dulceață, o sacoșă cu mere, acum florile. Mă simțeam prinsă între două focuri – recunoștința față de un vecin generos și gelozia soțului meu.

În acea noapte, Sorin a dormit întors cu spatele la mine. M-am rugat în șoaptă, cu ochii închiși strâns: „Doamne, dă-mi înțelepciune să fac ce trebuie. Nu vreau să-mi pierd familia pentru niște gesturi nevinovate.”

A doua zi dimineață, am ieșit pe prispă cu inima grea. Domnul Dinu mă aștepta lângă gard, cu zâmbetul lui larg și o pungă cu gogoși calde.

— Să aveți poftă, doamnă Maria! Am făcut și pentru copii. Să nu-i supărăm!

Am luat punga fără să-l privesc în ochi.
— Mulțumesc frumos, dar nu trebuia. Soțul meu nu prea e de acord cu…

— Las’ că știe el ce-i bun! Să nu vă supărați pe mine, eu doar vreau să fiu de folos.

M-am simțit prinsă într-o capcană. Dacă refuzam, păream nerecunoscătoare. Dacă acceptam, îi dădeam apă la moară lui Sorin. În satul nostru mic din Bărăgan, lumea vorbește repede și judecă și mai repede.

Seara următoare, Sorin a venit acasă mai devreme decât de obicei. M-a găsit în curte, udând florile.

— Ai vorbit iar cu el?

— A venit să-mi aducă gogoși pentru copii. Ce era să fac? Să-l dau afară?

— Da! Exact asta trebuia să faci! Nu vezi că râde lumea de mine? Că mă faci de rușine?

M-a durut fiecare cuvânt ca o palmă peste față. Nu voiam să-l rănesc pe Sorin, dar nici nu știam cum să-l opresc pe domnul Dinu fără să creez un scandal în sat.

În zilele care au urmat, tensiunea dintre noi a crescut. Copiii simțeau și ei atmosfera apăsătoare; fetița cea mică m-a întrebat într-o seară:

— Mami, tu te-ai certat cu tati?

Am înghițit în sec și am strâns-o la piept.
— Nu, puiule. Doar avem niște griji.

Într-o duminică dimineață, am mers singură la biserică. Am stat în genunchi mai mult ca niciodată. Părintele Nicolae m-a văzut plângând și s-a apropiat după slujbă.

— Ce te apasă, Maria?

I-am povestit totul: despre domnul Dinu, despre certurile cu Sorin, despre frica mea că familia mea se destramă din cauza unor gesturi care mie mi se păreau nevinovate.

Părintele m-a privit blând:
— Uneori oamenii nu-și dau seama cât rău pot face cu cele mai mici gesturi. Dar tu trebuie să fii fermă. Să-i spui clar ce simți și ce vrei. Și să nu uiți: familia ta e pe primul loc.

M-am întors acasă hotărâtă. L-am găsit pe domnul Dinu la poartă, cu o sticlă de țuică pentru Sorin.

— Domnu’ Dinu, vă rog frumos să nu-mi mai aduceți nimic. Soțul meu nu e de acord și nici eu nu mă simt bine cu situația asta. Vreau liniște în casa mea.

A rămas uimit câteva clipe, apoi a dat din cap și a plecat fără un cuvânt.

Seara i-am povestit lui Sorin ce am făcut. S-a uitat lung la mine și mi-a spus încet:
— Îmi pare rău că am țipat la tine. Mi-e teamă să nu te pierd.

L-am luat de mână și i-am spus:
— N-ai de ce să-ți fie teamă. Eu sunt aici. Dar trebuie să avem încredere unul în altul.

Au trecut luni bune până când liniștea s-a așternut din nou peste casa noastră. Domnul Dinu ne saluta politicos de la distanță și nu ne mai aducea nimic. Eu am început să mă rog mai des și să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi fără ceartă.

Uneori mă întreb dacă nu cumva am exagerat sau dacă puteam gestiona altfel situația. Dar știu sigur că fără credință și curaj n-aș fi reușit să-mi salvez familia.

Oare câte femei trec prin astfel de încercări și nu au cui să spună? Ce ați fi făcut voi în locul meu?