Între două focuri: Povestea unei bunici care nu-și găsește liniștea

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! urlă Vlad, fiul meu, trântind ușa de la bucătărie cu atâta forță încât farfuriile din dulap au zăngănit a spaimă. Ioana, nora mea, stătea în prag cu ochii roșii de plâns și cu mâinile strânse pe lângă corp. Radu, nepotul meu de opt ani, se ascundea după canapea, cu ochii mari și umezi.

Îmi amintesc perfect acea seară de februarie. Afară ningea liniștit, dar în casa noastră era furtună. Am încercat să-i opresc, să-i fac să se asculte unul pe altul, dar cuvintele mele se pierdeau în vacarmul reproșurilor. Vlad îi striga Ioanei că nu-l respectă, că nu-l lasă să respire. Ioana îi răspundea că e absent, că nu o ajută cu nimic și că tot greul cade pe ea. Eu stăteam între ei ca un zid vechi, crăpat de ani și de griji, încercând să țin totul laolaltă.

— Vă rog… pentru Radu! am șoptit eu, dar nimeni nu m-a auzit.

A doua zi Vlad a plecat. Și-a luat doar câteva haine și a trântit ușa la fel de tare ca în seara precedentă. Ioana a rămas în casă ca o umbră. Nu vorbea cu mine decât strictul necesar. Radu mergea la școală tăcut și trist. În fiecare seară îl auzeam plângând în pernă.

După două săptămâni, Ioana mi-a spus că nu mai poate plăti chiria și că trebuie să se mute la părinții ei din Bacău. Vlad nu voia să audă de asta. Spunea că Radu trebuie să rămână la București, să nu-i schimbe școala și prietenii. Au început procesele pentru custodie. Eu eram chemată ba ca martor, ba ca mediator, ba ca țap ispășitor.

Într-o zi, după ce am venit de la tribunal, l-am găsit pe Radu în fața blocului, pe o bancă udă de ploaie.

— Bunico, tu unde ai vrea să stau? m-a întrebat el cu vocea tremurată.

Mi s-a rupt sufletul. Cum să-i spun unui copil că nu știu? Că nici eu nu mai am locul meu? Vlad stătea cu chirie într-o garsonieră mică și dezordonată. Ioana era tot mai nervoasă și mai distantă. Eu mă simțeam vinovată pentru tot: că nu am știut să-i cresc mai bine, că nu am intervenit la timp, că nu am avut curajul să spun „ajunge!” când încă se mai putea repara ceva.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat la masa din bucătărie cu Vlad și Ioana față în față. Radu dormea în camera lui, obosit de atâtea lacrimi.

— Maria, nu mai pot! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! a izbucnit Ioana.
— Și eu ce să fac? Să-l las pe Radu fără tată? a răspuns Vlad printre dinți.

Am izbucnit și eu:
— Dar pe mine cine mă întreabă? Pe mine cine mă vede? Eu sunt aici între voi doi ca un tampon care absoarbe toată ura voastră! Voi vă gândiți la copilul ăsta? La mine? La voi?

A urmat o tăcere apăsătoare. Pentru prima dată i-am văzut pe amândoi mici și speriați. Poate că niciunul nu știa ce e de făcut.

Zilele au trecut greu. Ioana a plecat la Bacău cu Radu pentru o vreme. Vlad venea la mine doar ca să-și verse amarul. Eu mă simțeam tot mai singură și mai inutilă. Prietenele mele îmi spuneau să-mi văd de viață, dar cum să faci asta când sângele tău e sfâșiat?

Într-o duminică dimineață am primit un telefon de la Ioana:
— Maria, nu știu ce să fac cu Radu… Nu vorbește cu nimeni. Nu vrea să iasă din cameră.

Am luat primul tren spre Bacău. L-am găsit pe Radu ghemuit sub birou, cu o jucărie stricată în mână.
— Bunico… tu mă mai iubești dacă mama și tata nu mă vor?

Atunci am plâns amândoi. L-am strâns tare la piept și i-am promis că orice s-ar întâmpla, eu voi fi mereu acolo pentru el.

Au trecut luni de zile până când lucrurile s-au mai liniștit. Vlad și Ioana au început să vorbească civilizat doar pentru Radu. Eu am rămas puntea dintre ei. Îl luam pe Radu în vacanțe la mine la țară, îi citeam povești seara și îi spuneam mereu că nu e vina lui.

Dar rana rămâne. În fiecare seară mă întreb dacă puteam face altfel. Dacă puteam salva familia asta de la prăbușire. Dacă dragostea mea de mamă și bunică a fost destul de puternică.

Oare câți copii ca Radu sunt prinși între orgoliile părinților lor? Oare câte bunici ca mine își plâng neputința în tăcere? Voi ce ați fi făcut în locul meu?