Între două generații: Povara iubirii și a așteptărilor

— Mama, nu poți să vii și azi? Te rog, am o ședință importantă la serviciu și nu am cu cine s-o las pe Mara.

Vocea Ioanei răsună în telefon, grăbită, cu acea notă de disperare pe care am ajuns s-o recunosc prea bine. Mă uit la ceas: e abia 7 dimineața. Îmi simt stomacul strâns. Azi voiam să merg la piață, să mă văd cu Lidia la cafea, să respir puțin aer de libertate. Dar cum să-i spun nu fiicei mele?

— Bine, Ioana, vin. Dar să știi că nu pot sta până seara, am și eu treburile mele.

— Mulțumesc, mama! Ești o comoară! Promit că mă revanșez.

Închid telefonul și mă uit în oglindă. Părul meu încărunțit, ochii obosiți. Mă întreb când am început să simt că nu mai trăiesc pentru mine. Mara are patru ani și jumătate. De când s-a născut, am fost acolo aproape zilnic. La început, era firesc — Ioana era singură, soțul ei, Vlad, plecase în Germania la muncă. Dar anii au trecut și Vlad s-a întors, însă eu am rămas tot acolo, pilonul de sprijin.

În autobuz spre apartamentul lor din Militari, îmi aduc aminte de mama mea. Ea nu m-a ajutat niciodată cu copiii. „Fiecare cu crucea lui”, spunea mereu. Eu am vrut să fiu altfel. Să nu las copilul meu singur, să nu simtă povara pe care am simțit-o eu. Dar oare nu am mers prea departe?

Ajung la ei acasă. Mara mă întâmpină cu un zâmbet larg:

— Bunicooo! Hai să ne jucăm cu păpușile!

Mă topesc. Cum să-i refuz bucuria asta? Ioana își ia geanta și fuge spre ușă.

— Să-i dai micul dejun la 8 și să nu-i dai ciocolată! Și vezi că are teme la grădi pentru mâine.

Rămân singură cu Mara. Îi fac clătite, ne jucăm, îi citesc povești. La prânz adoarme în brațele mele. Mă uit la ea și simt o dragoste imensă, dar și o oboseală care mă apasă ca o pătură grea.

După-amiază, primesc un mesaj de la Lidia: „Mai vii azi la cafea?”

Îi răspund scurt: „Nu pot, sunt cu Mara.”

E a treia oară săptămâna asta când refuz o ieșire. Prietenele mele au început să mă evite. „Maria nu mai are timp pentru nimeni”, aud uneori în șoaptă.

Seara, Ioana se întoarce acasă târziu.

— Mamă, știu că te-am ținut cam mult azi… Dar mâine poți veni iar? Vlad are o problemă la serviciu și eu trebuie să plec din nou devreme.

Simt cum mi se strânge inima.

— Ioana, nu pot mâine. Am programare la medic și… chiar aș vrea să merg la teatru cu Lidia.

Ioana oftează vizibil deranjată.

— Mereu găsești scuze în ultima vreme! Știi cât de greu îmi este? Dacă tu nu mă ajuți, cine?

— Ioana, am și eu viața mea… Nu pot fi mereu disponibilă.

— Dar tu nu înțelegi! Eu nu am pe nimeni altcineva! Vlad e mereu ocupat sau plecat! Tu ai fost mereu aici pentru noi…

Mara se trezește și vine plângând spre mine. O iau în brațe și simt cum lacrimile îmi urcă în ochi. Nu vreau să plâng de față cu ea.

Noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la toate sacrificiile făcute: concedii anulate, prieteni pierduți, hobby-uri uitate. Mă simt vinovată că vreau timp pentru mine. Dar mă simt și furioasă că nimeni nu vede cât dau.

A doua zi dimineață îi scriu Ioanei un mesaj lung:

„Ioana, te iubesc enorm și știi că Mara e sufletul meu. Dar simt că m-am pierdut pe drum. Am nevoie de timp pentru mine, pentru sănătatea mea fizică și sufletească. Vreau să te ajut în continuare, dar trebuie să stabilim niște limite clare: două zile pe săptămână pot sta cu Mara, restul timpului trebuie să găsești alte soluții.”

Nu-mi răspunde toată ziua. Seara mă sună Vlad:

— Maria, ce se întâmplă? Ioana plânge de dimineață… Spune că vrei să ne abandonezi.

— Vlad, nu abandonez pe nimeni! Dar nu mai pot trăi doar pentru voi. Am nevoie de puțin spațiu.

— Înțeleg… dar e greu pentru Ioana. Poate găsim o bonă sau o grădiniță cu program prelungit?

— Ar fi o soluție… Dar trebuie să vrea și ea.

Trec câteva zile tensionate. Ioana nu-mi răspunde la telefon. Mă doare tăcerea ei mai mult decât orice ceartă. Într-o seară bate cineva la ușă: e ea, cu Mara de mână.

— Mamă… îmi pare rău că te-am împovărat atât de mult. Mi-e greu să recunosc că nu pot face totul singură… Dar nici tu nu trebuie să te sacrifici mereu pentru noi.

O iau în brațe și plângem amândouă.

De atunci lucrurile s-au schimbat încet-încet. Ioana a găsit o bonă pentru două zile pe săptămână, Vlad încearcă să fie mai prezent acasă. Eu am început să merg din nou la teatru, la cafea cu prietenele mele, să citesc romane polițiste seara.

Dar uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să dăm copiilor noștri ca să fie fericiți? Și unde e linia dintre iubire și sacrificiu? Poate cineva să răspundă cu adevărat la întrebarea asta?