Între două iubiri: Povara alegerii

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce ea își strângea halatul pe lângă trupul subțire. Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul nostru din Militari plutea un aer greu, apăsător, ca o ceață care nu vrea să se ridice.

Ilinca s-a uitat la mine cu ochii ei mari, negri, plini de teamă și neîncredere. — Ce vrei să spui, Mihai? Ce nu mai poți?

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc de pe canapea și am început să mă plimb prin cameră, cu pași repezi. Pe perete, fotografia noastră de la nuntă părea să mă urmărească. Ilinca avea doar 24 de ani atunci, eu 38. Toți prietenii mei au spus că sunt nebun să las totul pentru o fată atât de tânără. Dar eu eram convins că ea e salvarea mea, că lângă ea voi uita de trecut.

— Nu mai pot să trăiesc cu gândul că am distrus totul pentru… pentru ceva ce nici nu mai știu dacă există cu adevărat, am spus, aproape șoptit.

Ilinca a început să plângă încet. Lacrimile îi curgeau pe obraji fără zgomot. — Te gândești la Ana, nu-i așa? La fiul tău? La familia ta?

M-am oprit în dreptul ferestrei și am privit afară, spre luminile orașului. Da, mă gândeam la Ana. La băiatul nostru, Vlad, care acum are 12 ani și care nu-mi mai răspunde la telefon de două luni. Mă gândeam la serile în care îl ajutam la teme sau la mirosul de cozonac din casa noastră veche din Bragadiru. Mă gândeam la privirea Anei când i-am spus că plec.

— Nu știu ce să fac, Ilinca. Mă simt prins între două vieți. Cu tine… totul a fost ca un vis la început. Dar acum… simt că nu mai aparțin nicăieri.

Ilinca s-a ridicat și ea, încercând să-și ascundă durerea sub o mască de demnitate. — Dacă vrei să te întorci la ei, du-te! Dar nu mă mai chinui și pe mine cu incertitudinea ta!

Am simțit cum mă lovește fiecare cuvânt al ei. Știam că are dreptate. Am rănit-o pe Ana când am plecat, iar acum o răneam pe Ilinca cu nesiguranța mea. Dar nu puteam să-mi opresc gândurile. În fiecare zi mă întrebam dacă am făcut alegerea corectă.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Ana: „Vlad are serbare la școală vineri. Dacă vrei să vii, ești binevenit.” Am stat minute în șir cu telefonul în mână. Să merg? Să nu merg? Ce ar spune Ilinca? Dar Vlad?

În seara aceea am încercat să vorbesc cu Ilinca din nou.

— Ilinca, aș vrea să merg vineri la serbarea lui Vlad. Nu știu dacă mă va lăsa să intru în viața lui din nou, dar trebuie să încerc.

Ea a dat din cap încet, fără să spună nimic. Am văzut în ochii ei o tristețe adâncă, dar și o urmă de resemnare.

Vineri dimineață m-am îmbrăcat cu grijă, ca pentru un eveniment important. Pe drum spre școală mi-am repetat în minte ce aș putea să-i spun lui Vlad. Când am ajuns, l-am văzut pe hol, stând lângă Ana. Era mai înalt decât îl țineam minte și avea aceeași privire serioasă ca a mea.

Ana m-a privit scurt, apoi s-a întors spre Vlad:
— Uite-l pe tata.

Vlad s-a uitat la mine fără să spună nimic. Mi-am dat seama că nu știe dacă să se bucure sau să fie supărat. Am încercat să zâmbesc.

— Salut, Vlad! Sunt mândru de tine.

El a dat din umeri și s-a uitat în altă parte. Ana mi-a făcut semn să ne așezăm pe scaunele din spate.

În timpul serbării am simțit cum mă apasă vinovăția. Îmi venea să plâng când l-am văzut recitând poezia despre familie și părinți uniți. Ana a oftat adânc lângă mine.

După serbare am ieșit toți trei în curtea școlii. Vlad s-a dus la colegii lui fără să-mi spună nimic.

— Mihai, nu știu ce vrei de la noi acum, mi-a spus Ana cu voce joasă. Ai ales deja. Eu m-am chinuit să-l țin pe Vlad aproape de tine, dar el nu mai vrea să audă de tine după tot ce s-a întâmplat.

— Ana… îmi pare rău! Nu trece zi fără să regret ce am făcut.

— Regretele nu-l ajută pe Vlad acum. Nici pe mine.

Am rămas singur în curtea școlii, privind cum fiul meu râde cu alți copii. M-am simțit mai străin ca niciodată.

Când m-am întors acasă la Ilinca, ea era în bucătărie și făcea clătite. Mirosea a copilărie și liniște — exact ceea ce pierdusem.

— Cum a fost? m-a întrebat fără să se întoarcă spre mine.

— Greu… Vlad abia dacă s-a uitat la mine.

Ilinca a oftat și a pus o farfurie cu clătite pe masă.

— Mihai… eu nu pot fi Ana și nici nu pot umple golul lăsat de Vlad. Dacă vrei să te întorci la ei, fă-o! Dar fă-o cu tot sufletul sau lasă-ne pe toți în pace!

Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea alegerii mele. Nu era vorba doar despre dragoste sau pasiune; era vorba despre responsabilitate, despre răni care nu se vindecau ușor.

În noaptea aceea am stat treaz până târziu, privind tavanul alb al dormitorului nostru mic din Militari. M-am întrebat dacă există iertare pentru cei care distrug vieți din egoism sau dacă unele greșeli pur și simplu nu pot fi reparate niciodată.

Oare câți dintre noi trăim cu regrete ascunse? Și câți avem curajul să ne asumăm alegerile până la capăt?