Între două iubiri: Povestea mea despre familie, sacrificiu și adevăr

— Magda, nu mai pot! Ori eu, ori mama ta!
Cuvintele lui Radu au căzut ca un trăsnet într-o seară de martie, când încă nu se topise zăpada de pe acoperișurile blocurilor din cartierul nostru din Timișoara. Stăteam în bucătărie, cu mâinile înmuiate în apă caldă, spălând vasele de la cină. Mama tușea în camera de alături, iar Radu, cu fața întunecată, se sprijinea de tocul ușii.
— Cum poți să-mi ceri asta? am șoptit, simțind cum mi se strânge stomacul.
— Nu mai suport. E casa noastră, nu azil! Să-și vândă apartamentul și să se ducă la un cămin, să-și plătească singură îngrijirea. Eu nu mai pot trăi așa!
Am simțit cum mă sufoc. Mama fusese diagnosticată cu cancer la plămâni cu doar două luni înainte. Nu mai putea locui singură. Tata murise de câțiva ani, iar fratele meu, Cătălin, era plecat în Germania, la muncă. Eu eram singura care putea avea grijă de ea.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, privind la Radu cum sforăia liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În camera de alături, mama gemea încet. M-am dus la ea și i-am ținut mâna până a adormit. Mi-am amintit de copilărie, când mă lua în brațe după coșmaruri și îmi spunea că totul va fi bine. Acum eu trebuia să fiu puternică pentru ea.

A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc cu Radu.
— E mama mea, Radu. Nu pot s-o dau afară. Nici nu vrea să-ți ia locul. Are nevoie de noi.
— Magda, nu mai ești copil! Avem și noi viața noastră! De când a venit ea, nu mai avem intimitate, nu mai pot să mă relaxez acasă. Mă simt ca un musafir în propria casă!
— Și eu ce să fac? S-o las să moară singură?
— Să-și vândă apartamentul și să meargă la un azil privat! Avem nevoie de bani pentru noi, pentru vacanțe, pentru viitorul nostru!

M-am simțit ca o străină în propria viață. Îmi iubeam soțul, dar nu puteam concepe să-mi abandonez mama. Am încercat să-l fac să înțeleagă: „Dacă ar fi mama ta?” Dar el doar a ridicat din umeri.

Seara următoare am vorbit cu mama.
— Mamă, te simți bine aici?
Ea a zâmbit trist:
— Nu vreau să vă stric viața, Magda. Dacă trebuie să plec…
— Nu! Nu pleci nicăieri! Ești mama mea.

Dar presiunea creștea. Radu devenea tot mai distant. Nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Într-o seară a venit acasă beat și a trântit ușa:
— M-am săturat! Ori eu, ori ea!

Am plâns toată noaptea. A doua zi am sunat-o pe sora mamei mele, mătușa Ileana.
— Magda, tu trebuie să faci ce simți că e corect. Dar nu-ți abandona mama pentru nimeni pe lume!

Câteva zile am trăit ca pe ace. Mama încerca să fie invizibilă. Radu dispărea tot mai des de acasă. Odată l-am găsit plângând în baie.
— Nu vreau să te pierd… dar nu pot trăi așa!

Într-o dimineață am găsit pe masă o scrisoare de la el: „Nu pot continua așa. Îmi pare rău.”

Am rămas singură cu mama și cu o liniște apăsătoare în casă. Am plâns mult. M-am simțit vinovată că am ales-o pe ea și nu pe el. Dar când o vedeam pe mama zâmbind slab și spunându-mi „Mulțumesc că nu m-ai lăsat singură”, știam că am făcut ce trebuia.

Cătălin a venit din Germania pentru câteva zile.
— Magda, ai făcut ce era corect. Eu n-aș fi putut…

Mama s-a stins după șase luni. Am rămas cu apartamentul ei gol și cu casa mea prea mare pentru o singură persoană.

Radu nu s-a mai întors niciodată. Am aflat că are o altă familie acum.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă trezesc uneori noaptea și mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Dar știu că n-aș fi putut trăi cu mine însămi dacă mi-aș fi abandonat mama.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să aleagă familia de origine în fața celei create? Și cât de mult ne definește această alegere? Poate dragostea adevărată să ceară asemenea sacrificii?