Între două lumi: Când dragostea de mamă se ciocnește de așteptările familiei

— Nu mai pot, Dinu! Nu mai pot să fiu mereu cea care tace și înghite!
Vocea mea răsună în bucătăria mică, spartă doar de plânsul bebelușului din camera alăturată. Dinu, soțul meu, se uită la mine cu ochii mari, ca și cum nu mă recunoaște.
— Lidia, te rog, nu acum… Mama o să ajungă în câteva minute. Hai să nu facem scandal.
Îmi strâng halatul pe mine și simt cum lacrimile îmi ard obrajii. De când am născut-o pe Ilinca, viața mea s-a transformat într-o succesiune de vizite neanunțate, telefoane insistente și sfaturi nesolicitate. Mariei, soacra mea, îi place să creadă că știe totul mai bine: cum să țin copilul, ce să-i dau să mănânce, când să o culc.

În prima săptămână după ce am venit de la maternitate, nu am avut o noapte întreagă de somn. Ilinca plângea, eu plângeam odată cu ea, iar Dinu… Dinu era la muncă sau la telefon cu mama lui.
— Lidia, mama zice că poate ar trebui să-i dai ceai de mușețel. Așa făcea ea cu mine și cu sora mea.
— Dinu, te rog… Nu mai pot cu sfaturile astea!
— Dar ce ai cu mama? Vrea doar să ajute!

Adevărul e că nu voiam ajutorul ei. Voiau doar să fiu lăsată în pace, să-mi găsesc propriul ritm cu copilul meu. Dar fiecare zi aducea o nouă vizită: Maria intra pe ușă cu sacoșe pline de mâncare și ochii iscoditori.
— Vai, dar ce palidă ești! Nu mănânci destul? Să nu răcească fata!
— Mulțumesc, mamă Maria, mă descurc…
— Nu te supăra, dar eu zic că ar trebui să o înfofolești mai bine. Uite ce frig e aici!

Mă simțeam invizibilă în propria casă. Orice încercare de a-mi impune punctul de vedere era întâmpinată cu priviri dezaprobatoare sau cu replici pasiv-agresive. Odată, când am refuzat să-i dau Ilincăi supa de pui adusă de Maria, am auzit-o șoptind către Dinu:
— Nu știu ce fel de mamă e asta… Copiii noștri n-au crescut așa!

Într-o seară, după ce Maria a plecat trântind ușa, Dinu s-a așezat lângă mine pe canapea.
— Lidia, nu vreau să ne certăm din cauza mamei mele… Dar nici nu pot să-i spun să nu mai vină. E bunica copilului nostru!
— Și eu sunt mama copilului nostru! De ce simt că nu contează ce spun?

Am început să mă izolez. Prietenele mele mă sunau rar – majoritatea erau plecate din țară sau ocupate cu joburile lor. Mama mea era la Bacău și nu putea veni des la București. M-am trezit singură între patru pereți, cu un copil care plângea și o soacră care mă judeca la fiecare pas.

Într-o dimineață, după o noapte albă, am cedat nervos. Maria a intrat pe ușă fără să bată și a început să strige:
— Ce-i cu dezordinea asta? Copilul plânge de foame!
Am izbucnit:
— Ajunge! E casa mea! E copilul meu! Vreau doar puțină liniște!
Maria s-a uitat la mine ca la o nebună și a început să plângă:
— Nu mă vrei aici… După tot ce-am făcut pentru voi…
Dinu a venit între noi ca un arbitru neputincios:
— Gata! Ajunge amândurora! Lidia, trebuie să înțelegi că mama vrea binele nostru! Mama, te rog să nu mai intri fără să bați!

A fost pentru prima dată când Dinu a ridicat vocea la Maria. Dar liniștea care a urmat a fost apăsătoare. Maria nu a mai venit câteva zile. În sfârșit am avut timp doar pentru mine și Ilinca. Am început să-mi ascult copilul, să-mi ascult instinctele. Am ieșit la plimbare în parc, am vorbit cu alte mame. Am descoperit că nu sunt singura care trece prin asta.

Când Maria s-a întors, părea schimbată. A bătut la ușă timid și mi-a întins o pungă cu fructe.
— Lidia… Îmi pare rău dacă te-am supărat. Știu că nu e ușor pentru tine. Și pentru mine e greu… Să mă simt inutilă.
Am simțit cum mi se rupe inima.
— Putem încerca să ne respectăm mai mult? Să ne ascultăm una pe alta?
Maria a dat din cap și pentru prima dată am simțit că suntem două femei care încearcă să se înțeleagă.

Acum Ilinca are șase luni și încă mai avem zile tensionate. Dar am învățat să spun „nu”, să cer ajutor când am nevoie și să-mi apăr spațiul. Dinu încearcă și el să fie mai prezent între noi două.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc aceeași poveste? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne apărăm liniștea fără să distrugem legături? Poate că adevărata putere stă în a găsi echilibrul între iubire și limite.