„Între două lumi: Când mama cade, fiul trebuie să aleagă”

— Nu pot să cred că iar sună telefonul la ora asta, am murmurat, privind ceasul: 2:13 dimineața. Pe ecran apărea „Mama”. Inima mi-a sărit o bătaie. Nu suna niciodată la ore din astea. Am răspuns cu voce tremurată: „Mamă? Ești bine?”

Dar nu era vocea ei. Era vecina, tanti Rodica, cu glasul spart de emoție: „Rareș, vino repede… mama ta… a căzut, nu vorbește bine… am chemat salvarea!”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Soția mea, Ioana, s-a ridicat speriată din pat. „Ce s-a întâmplat?”

„Mama… cred că a făcut un AVC”, am reușit să spun, cu vocea înecată. Copiii dormeau în camera lor, liniștiți, fără să știe că lumea noastră tocmai se prăbușea.

Am început să mă agit prin casă, să caut cheile, portofelul, hainele groase. Ioana m-a prins de mână: „Rareș, nu poți pleca acum! E iarnă, e viscol! Și copiii? Cum facem?”

M-am uitat la ea, cu ochii umezi: „E mama mea! Dacă pățește ceva și eu nu sunt acolo? Cum o să trăiesc cu asta?”

A urmat o ceartă mută, plină de priviri grele și suspine. Ioana încerca să mă țină pe loc, să mă facă să gândesc rațional: „Știi că nu poți conduce 600 de kilometri pe viscol! Poate nici nu te lasă poliția să treci de județ. Și dacă pățești ceva pe drum? Ce fac eu cu copiii?”

Dar gândul la mama, singură pe un pat de spital, mă sfâșia. Îmi aminteam cum mă ținea de mână când eram mic și aveam febră mare. Cum îmi făcea ceaiuri și îmi spunea povești ca să uit de durere. Cum a muncit toată viața la fabrica de confecții ca să nu-mi lipsească nimic.

Am sunat la spital. O asistentă mi-a spus sec: „Doamna Maria Popescu este stabilizată, dar starea e gravă. Ar fi bine să vină cineva din familie.”

M-am prăbușit pe canapea. Ioana s-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe. „Poate găsim un tren dimineață… sau poate merge cineva din sat la ea până ajungi tu.”

Dar știam că trebuie să fiu acolo. Sângele apă nu se face.

A doua zi dimineață am plecat cu primul tren spre Bacău. Drumul a fost un coșmar: vagoane reci, oameni tăcuți, priviri pierdute pe geamuri înghețate. M-am uitat la mâinile mele tremurânde și m-am întrebat: oare am fost un fiu bun? Am sunat-o destul de des? Am vizitat-o cât trebuia?

Ajuns la spital, m-a izbit mirosul de dezinfectant și liniștea apăsătoare a secției de neurologie. Mama era pe un pat alb, cu fața palidă și ochii pierduți în tavan. Când m-a văzut, a încercat să zâmbească, dar colțul gurii i-a rămas inert.

— Rareș… băiatul meu… ai venit…

Mi-au dat lacrimile. I-am luat mâna în palmă și am simțit cât de fragilă e viața.

— Mamă, sunt aici. Nu te las singură.

A încercat să vorbească mai mult, dar cuvintele îi ieșeau greu. Am stat ore întregi lângă ea, povestindu-i despre copii, despre Ioana, despre tot ce nu-i spusesem niciodată la telefon.

În zilele următoare am stat între două lumi: la spital cu mama și la telefon cu familia mea din Cluj. Copiii plângeau că le e dor de mine. Ioana era copleșită de griji și oboseală.

Într-o seară, după ce am ieșit din salonul mamei, m-am întâlnit pe hol cu fratele meu mai mic, Vlad. Nu ne văzuserăm de ani buni; el plecase în Germania după o ceartă urâtă cu mama.

— Ai venit și tu? am întrebat rece.

— Da… N-am putut să stau acolo știind că poate nu o mai văd niciodată.

Am tăcut amândoi o vreme. Apoi Vlad a izbucnit:

— Știi ce mă doare cel mai tare? Că n-am apucat să-i spun niciodată că o iert pentru tot ce a făcut greșit…

L-am privit lung. Știam la ce se referă: certurile din copilărie, bătăile primite când luam note mici, lipsa tatălui care ne-a părăsit când eram mici.

— Poate că nici eu n-am fost cel mai bun fiu… Poate că toți greșim în felul nostru…

Ne-am îmbrățișat pentru prima dată după mulți ani.

În zilele care au urmat, am stat amândoi lângă mama, schimbându-i pijamaua, hrănind-o cu lingurița și povestindu-i amintiri din copilărie. Am descoperit cât de mult ne-a unit suferința asta.

Când mama a început să-și revină ușor-ușor, am simțit o ușurare imensă. Dar știam că nimic nu va mai fi ca înainte. Eu trebuia să mă întorc la familia mea din Cluj; Vlad urma să plece iar în Germania.

În ultima zi la spital, mama ne-a privit pe amândoi și a spus cu voce stinsă:

— Să nu vă certați niciodată… Sângele apă nu se face…

Am plecat spre gară cu inima sfâșiată între două lumi: cea a copilului care vrea să-și salveze mama și cea a tatălui care trebuie să fie acasă pentru copiii lui.

Acum stau în trenul care mă duce spre casă și mă întreb: Oare putem vreodată să fim destul pentru toți cei pe care îi iubim? Sau sacrificiile noastre vor lăsa mereu urme adânci în sufletul nostru?