Între două lumi: Cum am ajuns să-mi văd copilul rupt între bunici

— Nu vreau să o mai lași la mama ta, Irina! Nu vezi că o răsfață prea mult?
Vocea tatălui meu răsună în bucătăria mică, unde încerc să-mi fac o cafea, cu fetița mea, Mara, agățată de piciorul meu. Mă uit la el, obosită, cu ochii roșii după încă o noapte nedormită.
— Tata, nu e corect. Și mama are dreptul să-și vadă nepoata.
— Dar eu? Eu nu am dreptul? De ce la ea stă mai mult?
Mara se uită la mine cu ochii ei mari și albaștri, neînțelegând nimic din tensiunea care plutește în aer. Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină.

Așa începe fiecare weekend de când am născut-o pe Mara. Părinții mei sunt divorțați de aproape douăzeci de ani, dar parcă niciodată nu au fost mai rivali ca acum. Fiecare vrea să fie bunicul sau bunica preferată, fiecare vrea să demonstreze că poate oferi mai mult, că e mai important în viața fiicei mele. Iar eu… eu sunt prinsă la mijloc, ca o frânghie trasă din ambele capete.

Când eram mică, îi auzeam certându-se pe holuri, urlând unul la altul despre cine a uitat să plătească lumina sau cine a uitat să mă ia de la școală. După divorț, tata s-a mutat într-un apartament mic în Militari, iar mama a rămas cu mine într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Am crescut cu două case, două reguli și două versiuni ale aceleiași povești. Acum, istoria se repetă, dar miza e Mara.

— Irina, vino puțin! — mă strigă mama din sufragerie, unde tocmai a adus o cutie mare cu jucării noi.
— Nu trebuia să-i cumperi atâtea! — îi spun încet, să nu audă tata.
— Lasă, mamă, să aibă și ea ce n-am avut noi! Să nu-i lipsească nimic! — îmi răspunde cu un zâmbet trist.

În weekenduri, când îi duc pe rând la fiecare dintre ei, începe competiția: cine îi gătește prăjitura preferată, cine îi cumpără rochița cea mai frumoasă, cine îi citește povestea cea mai lungă. Mara râde și se bucură de atenție, dar eu văd cum devine tot mai confuză când trebuie să plece de la unul la celălalt.

Într-o duminică după-amiază, când o iau pe Mara de la tata și mergem spre lift, ea mă întreabă:
— Mami, de ce bunicul și bunica nu stau niciodată împreună?
Nu știu ce să-i spun. Înghit în sec și îi zâmbesc forțat:
— Pentru că fiecare are casa lui, iubita mea.
Dar știu că nu e suficient. Știu că va veni ziua când va întreba mai mult.

Într-o seară, după ce Mara adoarme cu păpușa preferată în brațe (cadou de la tata), mă prăbușesc pe canapea și plâng în tăcere. Simt că nu pot mulțumi pe nimeni: nici pe mama, nici pe tata, nici pe Mara. Fiecare vizită e un test de loialitate. Dacă stăm prea mult la unul, celălalt se supără. Dacă refuz o invitație, urmează reproșuri lungi la telefon:
— Tu mereu ai ținut cu maică-ta!
— Tu mereu ai fost fata lui tata!

Soțul meu, Radu, încearcă să mă liniștească:
— Irina, trebuie să le pui limite. Nu poți trăi așa toată viața.
Dar cum să le pun limite? Sunt părinții mei. Au sacrificat tot pentru mine. Cum să le spun că nu mai vreau să-și vadă nepoata atât de des? Cum să aleg între ei?

Într-o zi, când Mara face febră și trebuie să rămân acasă cu ea, primesc zeci de mesaje:
Mama: „Săraca de ea! Vrei să vin să te ajut?”
Tata: „Sunt liber azi! Să vin eu? Să-i aduc ceva?”
Le spun că mă descurc singură. Dar adevărul e că mă simt singură ca niciodată.

Într-un moment de disperare, îi invit pe amândoi la noi acasă. Poate dacă stau împreună pentru Mara… Poate dacă văd cât rău fac…
Atmosfera e tensionată încă de la început. Mama aduce prăjituri, tata vine cu o carte ilustrată. Se ignoră reciproc și vorbesc doar cu Mara. La un moment dat, Mara începe să plângă fără motiv. Se uită la mine speriată:
— Mami, nu vreau să se certe bunicul cu bunica!
Atunci îmi dau seama cât rău i-am făcut lăsând lucrurile așa.

După ce pleacă amândoi supărați, mă așez lângă Mara și o țin strâns în brațe.
— Iartă-mă, iubita mea… Iartă-mă că te-am pus între două lumi care nu se pot împăca.

În acea noapte decid că trebuie să schimb ceva. Îi sun pe amândoi și le spun clar:
— Vreau ca Mara să crească liniștită. Dacă nu puteți fi civilizați împreună sau dacă simțiți nevoia să concurați pentru ea, atunci vom limita vizitele. Nu vreau ca ea să sufere pentru greșelile noastre.
Urmează tăcere la telefon. Apoi reproșuri. Dar rămân fermă.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că am rănit pe cineva. Dar știu că trebuie să-mi protejez copilul înainte de orice.

Oare câți dintre noi tragem după noi conflictele părinților noștri? Oare putem rupe vreodată lanțul acesta sau suntem condamnați să-l transmitem mai departe copiilor noștri?