Între două lumi: Dorul de casă și povara sacrificiului

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să trăiesc aici ca o umbră în casa voastră! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Irina s-a uitat la mine cu ochii mari, obosiți, iar ginerele meu, Radu, a oftat și a ieșit pe balcon, evitând orice discuție.

Aveam 55 de ani și mă simțeam mai singură ca niciodată, deși eram înconjurată de familie. Douăzeci de ani trecuseră de când am plecat din România, lăsând în urmă un soț alcoolic și violent, o mamă bolnavă și o copilă speriată. Am ajuns în America cu inima frântă, dar cu speranța că acolo voi găsi liniștea pe care nu o avusesem niciodată acasă.

— Mamă, nu e ușor nici pentru noi. Știi bine că avem ratele la casă, grădinița lui Vlad, serviciile… Nu putem să te ajutăm mai mult acum, mi-a spus Irina încet, evitându-mi privirea.

Mi-am amintit atunci de zilele când ea era mică și plângea după mine în fiecare dimineață. Eu lucram două joburi — curățenie la hotel și îngrijire de bătrâni — ca să pot plăti chiria și să-i cumpăr haine decente. Îmi promiteam mereu că va veni ziua când nu va mai trebui să sufere. Dar anii au trecut, iar Irina a crescut într-o lume care nu era nici a mea, nici a ei.

Când a terminat facultatea, Irina s-a măritat cu Radu, un băiat muncitor dar rece, mereu preocupat de bani. Au cumpărat o casă mică la marginea orașului și m-au chemat să stau cu ei „până mă pun pe picioare”. Dar anii au trecut și eu tot acolo am rămas — o prezență tăcută la masa lor, un ajutor la gătit și la crescut copilul.

În fiecare seară, când adormeam pe canapeaua din sufragerie, visam la casa mea din Ploiești — la mirosul de cozonac al mamei, la cireșul din curte și la vecinele care mă strigau pe nume. Mă întrebam dacă sacrificiul meu chiar a avut vreun rost sau dacă nu cumva am pierdut tot ce era mai important: rădăcinile mele.

Într-o zi, am primit un telefon de la verișoara mea, Lenuța:

— Mariana, mama ta nu mai e bine deloc. Ar trebui să vii acasă…

Am simțit cum mi se taie respirația. Mama avea 82 de ani și era tot ce-mi mai rămânea din copilărie. Am început să plâng în hohote, iar Irina m-a găsit așa.

— Mamă… ce s-a întâmplat?

— Vreau să mă întorc acasă. Vreau să fiu lângă mama cât încă mai trăiește. Vreau să mor acolo unde m-am născut.

Irina a tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Dar… cine ne ajută cu Vlad? Cine gătește? Cine ne plătește rata dacă tu pleci?

Atunci am simțit cu adevărat că nu mai sunt mama ei, ci doar o resursă — un fel de bonă și menajeră pe gratis. M-am ridicat brusc:

— Am muncit toată viața pentru tine! Am renunțat la tot ce iubeam ca să-ți fie ție bine! Nu merit să-mi trăiesc bătrânețea ca o slugă!

Radu a intrat în cameră:

— Mariana, nu e nevoie să dramatizăm. Toți avem probleme. Dacă vrei să pleci, e alegerea ta. Dar să știi că ratele la casă rămân tot pe noi.

M-am uitat la el cu dispreț. Pentru el eram doar o povară financiară. Pentru Irina eram un ajutor indispensabil. Dar pentru mine însămi? Cine eram eu?

În noaptea aceea am stat trează până dimineața. Am scris o scrisoare lungă mamei mele și una scurtă Irinei:

„Draga mea Irina,

Te iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar trebuie să mă întorc acasă. Sufletul meu nu mai poate trăi aici fără rădăcini. Ai grijă de tine și de Vlad. E timpul să vă descurcați singuri.”

A doua zi mi-am făcut bagajele. Vlad a venit la mine cu ochii mari:

— Bunico, unde pleci?

L-am strâns tare în brațe:

— Merg acasă la mama mea, puiule. Dar te voi iubi mereu.

Irina a plâns când m-a văzut cu valiza la ușă.

— Mamă… dacă pleci acum… nu știu dacă ne vom mai vedea prea curând…

Am simțit că mi se rupe sufletul. Dar știam că trebuie să aleg pentru mine.

Când am ajuns în Ploiești și am intrat în casa copilăriei mele, am simțit pentru prima dată după mulți ani că respir cu adevărat. Mama m-a privit cu ochii ei obosiți și m-a strâns la piept:

— Of, fata mamii… ai venit acasă…

Acum stau pe prispa casei vechi și ascult ciripitul păsărilor. Mă gândesc la Irina și la Vlad, dar nu regret decizia luată. Poate că sacrificiul meu a fost prea mare. Poate că am uitat cine sunt pentru a-i face fericiți pe alții.

Oare câți dintre noi uităm de noi înșine pentru familie? Oare merită să ne pierdem rădăcinile pentru un viitor care nu ne mai aparține? Voi ce ați fi făcut în locul meu?