Între două lumi: lupta mea pentru echilibru când mama mea a refuzat să-mi fie alături

— Nu pot, Carmen, nu pot! Nu mă mai ruga, că nu mai am putere!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa de pui și mirosul de cafea arsă. Era a treia oară în săptămâna aceea când îi ceream să stea cu copiii măcar două ore, cât să pot merge la serviciu. Dar privirea ei, rece și tăioasă, mă făcea să mă simt ca o povară, nu ca o fiică.
— Mamă, te rog, doar azi. Nu am cu cine să-i las. Nu vreau să-mi pierd locul de muncă…
— Carmen, am crescut destul. Am muncit o viață. Acum vreau liniște.
Am simțit cum mi se strânge inima. Mă uitam la ea, la ridurile adânci de pe față, la mâinile ei muncite, și nu înțelegeam cum poate să fie atât de departe de mine, chiar dacă stătea la doar două stații de tramvai.

Soțul meu, Mihai, murise acum opt luni. Un accident stupid, o clipă de neatenție pe șantier. Am rămas singură cu trei copii: Ilinca, de șapte ani, Darius, de cinci, și Ana, de doi ani. Fiecare zi era o luptă. Dimineața mă trezeam înaintea tuturor, pregăteam sandvișuri, îmbrăcam copiii, îi duceam la grădiniță și la școală, apoi alergam la supermarketul unde lucram casieră. Seara, îi luam pe toți, îi aduceam acasă, făceam temele cu Ilinca, îi spălam, îi culcam. Și apoi plângeam, în liniștea bucătăriei, cu capul pe masă.

— De ce nu te ajută mama ta? mă întreba mereu vecina, tanti Lenuța, când mă vedea că trag de copii pe scări.
— Nu poate, îi e greu, îi răspundeam, deși știam că nu era doar atât. Mama nu voia. Spunea că a crescut destul, că nu mai are răbdare, că nu e treaba ei. Dar eu nu aveam pe nimeni altcineva.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am sunat-o din nou.
— Mamă, te rog, măcar săptămâna viitoare. Am tura de după-amiază și nu am cu cine să-i las.
— Carmen, nu mai insista. Nu pot. Nu vreau să mă mai ocup de copii mici. Ai ales să-i faci, acum descurcă-te.
Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am dus la geam și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit cu ceva, dacă nu cumva meritam să fiu singură.

A doua zi, la serviciu, șefa mea, doamna Rusu, m-a tras deoparte.
— Carmen, știu că-ți e greu, dar nu mai poți lipsi. Dacă se mai întâmplă, va trebui să găsim pe altcineva.
Am simțit cum mă sufoc. Salariul meu abia ne ajungea de mâncare și chirie. Dacă-l pierdeam, ce făceam?

Într-o duminică, am decis să merg la mama acasă. Am dus copiii cu mine. Poate, văzându-i, i se va face milă. Când am intrat, mama stătea pe canapea, cu televizorul dat tare.
— Mamă, uite-i pe copii. Vor să te vadă.
Ea s-a uitat la ei, apoi la mine.
— Să nu-i lași să-mi răstoarne florile. Și să nu se urce pe pat.
Ilinca s-a apropiat timidă.
— Bunico, vrei să ne jucăm?
— Nu acum, Ilinca. Bunica e obosită.
Am simțit cum mă umplu de furie și neputință. Copiii mei nu aveau nicio vină. Ei voiau doar dragoste.

Seara, când am ajuns acasă, Ilinca m-a întrebat:
— Mami, de ce nu ne iubește bunica?
Am început să plâng. Nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de șapte ani că uneori oamenii mari nu mai au loc în suflet pentru alții?

În zilele următoare, am încercat să găsesc soluții. Am pus anunțuri pe grupurile de mămici, am întrebat la grădiniță dacă nu știe cineva o bonă. Dar totul era prea scump pentru cât câștigam eu. Am început să-mi iau copiii cu mine la supermarket, stăteau pe un scaun lângă casa de marcat, desenau sau se jucau pe telefonul meu vechi. Colegele mă priveau cu milă sau cu iritare.

Într-o zi, Darius a făcut febră mare. Nu aveam bani de medicamente. Am sunat-o pe mama.
— Mamă, Darius e bolnav. Nu am cu cine să-l las și trebuie să merg la muncă. Te rog…
— Carmen, nu pot. Nu mă simt bine nici eu. Descurcă-te.
Am simțit că mă prăbușesc. Am început să urlu în pernă, să lovesc cu pumnii în saltea. De ce? De ce nu mă ajută? De ce nu-i pasă?

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am găsit o scrisoare de la Mihai, uitată într-o carte. Scria: „Carmen, dacă vreodată va fi greu, să nu uiți că ești mai puternică decât crezi. Și că dragostea ta pentru copii îi va ține mereu aproape.”
Am plâns mult în noaptea aceea. A doua zi, am decis că nu mai pot aștepta ajutor de la mama. Am început să cer ajutor la biserică, la vecini, la oricine voia să mă asculte. Tanti Lenuța a început să stea cu copiii câteva ore pe săptămână. O altă mamă de la școală m-a ajutat cu temele Ilincăi. Încet-încet, am început să respir din nou.

Dar rana din sufletul meu a rămas. De fiecare dată când trec pe lângă blocul mamei, mă uit la geamul ei și mă întreb: oare chiar nu mă iubește? Oare chiar nu-i pasă de nepoții ei? Sau poate viața a obosit-o atât de tare încât nu mai are nimic de oferit?

Uneori mă gândesc: dacă aș fi eu în locul ei, aș face la fel? Sau aș fi altfel? Poate că fiecare duce o povară pe care ceilalți nu o văd. Dar oare e drept să-ți lași copilul singur când are cea mai mare nevoie de tine?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Sau în locul mamei mele? Credeți că datoria față de familie se termină vreodată?