Între două lumi: Mama mea s-a mutat la mine fără să mă întrebe

— Vlad, deschide, te rog! Am înghețat aici!
Vocea mamei răsuna pe holul blocului, spartă de frig și nerăbdare. Era trecut de ora opt seara, tocmai mă întorsesem de la muncă și visam la o baie fierbinte și liniște. Când am deschis ușa, am văzut-o cu două valize mari și o geantă pe umăr. M-a privit direct în ochi, cu o hotărâre pe care nu i-o mai văzusem de la divorțul ei de tata, acum douăzeci de ani.

— Ce faci aici? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea.

— Vlad, nu mai pot sta singură. M-am gândit… e timpul să fim din nou familie. M-am mutat la tine.

Am rămas blocat. Nu-mi spusese nimic înainte. Nu mă întrebase dacă sunt pregătit sau dacă am spațiu. Pur și simplu a decis. Mama, cea care m-a crescut singură după ce tata ne-a părăsit pentru o altă femeie, mama care a muncit două joburi ca să pot merge la facultate, mama care nu a mai avut pe nimeni de atunci. Dar și mama care nu știa să respecte limitele.

Am tras adânc aer în piept și am făcut un pas înapoi.

— Intră, am spus sec.

În seara aceea, am stat fiecare în colțul lui. Ea despacheta în dormitorul meu de oaspeți, eu mă uitam la televizor fără să văd nimic. Gândurile îmi alergau haotic: Cum o să fie? O să-mi invadeze spațiul? O să-mi critice viața? O să-mi gătească fără să întreb? O să-mi comenteze prietenele?

A doua zi dimineață, mi-am găsit cămașa preferată călcată și cafeaua făcută. Pe masă, un bilet: „Sper că nu te superi că am intrat în bucătărie. Mama.”

Am oftat. Nu era rău ce făcea, dar simțeam că pierd controlul asupra propriei vieți. La muncă, colegii râdeau:

— Vlad, ai bonă acasă?

— Nu, doar mama care s-a mutat fără să mă întrebe…

— Să vezi ce bine e când începe să-ți caute prin lucruri!

Nu era departe de adevăr. Într-o seară, am găsit-o răsfoind niște acte din sertarul meu.

— Ce faci acolo?

— Voiam doar să văd dacă ai nevoie de ajutor cu facturile…

— Mama, te rog! Am nevoie de intimitate!

A izbucnit în plâns.

— Îmi pare rău, Vlad! Nu știu cum să fiu altfel… M-am simțit atât de singură în ultimii ani… Tu ești tot ce am.

Am simțit un nod în gât. Îmi aminteam serile când eram copil și plângea în baie ca să nu o aud. Îmi aminteam cum mă ținea strâns când aveam coșmaruri după ce tata a plecat. Dar acum eram adult și voiam viața mea.

Au urmat săptămâni tensionate. Mama încerca să fie utilă: făcea curat obsesiv, gătea mâncăruri grele ca la țară (deși eu țineam dietă), îmi punea întrebări despre fiecare mesaj primit pe telefon.

Într-o zi, am adus-o pe Irina acasă, prietena mea de câteva luni. Mama a privit-o cu suspiciune.

— Ești sigur că e potrivită pentru tine? m-a întrebat după ce Irina a plecat.

— Mama! Nu poți comenta fiecare alegere a mea!

A urmat o ceartă urâtă. I-am spus că mă sufocă, că nu mai sunt copilul ei mic, că am nevoie de spațiu. Ea mi-a aruncat în față că sunt nerecunoscător, că nu înțeleg cât a sacrificat pentru mine.

Trei zile n-am vorbit deloc. Casa era tăcută ca un mormânt. În a patra zi, am găsit-o pe mama stând pe marginea patului cu poza noastră veche în mână.

— Vlad… Poate am greșit venind aici fără să te întreb. Dar mi-e frică să fiu singură. Toate prietenele mele au nepoți sau soți… Eu nu mai am pe nimeni. Tu ești tot ce mi-a rămas din viața mea.

M-am așezat lângă ea și am plâns amândoi. Pentru toate momentele pierdute, pentru distanța care s-a creat între noi fără să vrem.

Am decis să stabilim reguli: spațiu personal, zile în care fiecare face ce vrea, fără întrebări sau reproșuri. Am început să ieșim împreună la plimbare duminica, să povestim despre trecut și viitor fără presiune.

Nu e ușor nici acum. Uneori mă enervează când îmi aranjează hainele sau când mă întreabă dacă am mâncat destul. Alteori mă bucur că nu vin acasă într-un apartament gol.

Poate că nu există rețete perfecte pentru relațiile dintre părinți și copii adulți. Poate că fiecare familie trebuie să-și găsească propriul echilibru între iubire și libertate.

Mă întreb uneori: Cât suntem dispuși să sacrificăm din liniștea noastră pentru cei care ne-au dat totul? Și cât curaj ne trebuie ca să le spunem adevărul fără să-i rănim?