Între două lumi: O poveste despre sacrificiu, familie și trădare

— Nu vreau să mai aud discuții! Ori îmi treci apartamentul pe nume, ori nu facem niciun schimb! vocea Ilonei răsună tăios, spartă de ploaia care lovea geamurile apartamentului nostru din Drumul Taberei.

Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi ascund tremurul. Gabi, soțul meu, privea în gol, evitând să se uite la mine sau la mama lui. În aer plutea mirosul de cafea rece și tensiunea unei familii pe cale să se destrame.

— Ilona, nu e chiar așa simplu… am încercat eu să spun, dar m-a întrerupt cu un gest scurt.

— Ba e foarte simplu, Ana! Dacă vrei să ne mutăm la trei camere, să avem loc pentru copii, trebuie să faci și tu un sacrificiu. Eu am muncit o viață pentru Gabi, tu ce-ai făcut? Ai primit apartamentul ăsta de la părinții tăi! Nu-i corect să-l păstrezi doar pentru tine.

M-am uitat la Gabi, sperând să spună ceva. Să mă apere. Să spună că nu e drept. Dar el doar a oftat și s-a ridicat să-și toarne apă.

— Ana… poate că mama are dreptate. E pentru binele nostru. Nu putem sta toată viața aici, cu copilul pe drum…

M-am simțit trădată. Apartamentul acesta era tot ce-mi rămăsese de la ai mei. Tata murise acum trei ani, iar mama se stinsese la scurt timp după. Fiecare colț al casei păstra amintiri: mirosul de cozonac din bucătărie, râsetele din sufragerie, serile când tata citea ziarul la lumina veiozei.

— Și dacă divorțăm? am întrebat încet, aproape șoptit.

Ilona a râs scurt.

— Nu te mai gândi la prostii! Cine divorțează? Sunteți tineri, aveți tot viitorul înainte. Eu vreau doar să fiu sigură că nu rămânem pe drumuri dacă se întâmplă ceva cu voi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era clar: nu avea încredere în mine. Pentru ea eram încă o străină, oricât m-aș fi străduit să-i fiu pe plac.

Seara, după ce Ilona a plecat trântind ușa, am rămas singură cu Gabi. Am încercat să vorbim, dar el s-a retras în dormitor cu telefonul.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, atingând mobila veche, fotografiile cu părinții mei, covorul persan pe care mama îl primise cadou la nuntă. M-am întrebat dacă sacrificiul pe care mi-l cereau era unul firesc sau o trădare față de mine însămi.

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Ioana. Ea locuia la Cluj și nu ne mai văzusem de luni bune.

— Ana, nu ceda! mi-a spus hotărâtă. E moștenirea ta. Dacă o dai pe numele Ilonei, nu mai ai nimic. Știi cum sunt oamenii… azi sunt cu tine, mâine te lasă pe drumuri.

— Dar Gabi… copilul… poate chiar ar trebui să fac asta pentru familie…

— Familia ta ești tu! Și copilul tău! Nu Ilona!

Am închis telefonul plângând. M-am simțit mai singură ca niciodată.

În zilele următoare, presiunea a crescut. Ilona venea zilnic cu acte de semnat, cu promisiuni și amenințări voalate. Gabi devenea tot mai absent. Într-o seară l-am surprins vorbind la telefon cu sora lui, Mirela.

— Dacă Ana nu cedează, mama zice că nu ne mai ajută cu nimic… Da, știu… Dar ce vrei să fac? Nu pot să mă cert cu ea…

Atunci am înțeles: eram singură în lupta asta. Nimeni nu era de partea mea.

Am început să mă gândesc serios la divorț. Dar ideea de a-mi pierde familia mă paraliza. M-am dus la notar să mă interesez ce presupune transferul proprietății. Notara m-a privit lung.

— Sunteți sigură că vreți să faceți asta? Odată trecut apartamentul pe numele soacrei dumneavoastră, nu mai aveți niciun drept asupra lui.

Am plecat de acolo cu inima grea. În drum spre casă am trecut prin fața blocului unde crescusem. Am privit spre geamul apartamentului nostru vechi și mi-am amintit de tata: „Niciodată să nu-ți dai casa din mână pentru nimeni.”

În acea seară am avut o discuție finală cu Gabi.

— Nu pot să fac asta. Îmi pare rău. Dacă vrei să pleci cu mama ta, poți s-o faci. Eu rămân aici.

Gabi a tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Nu credeam că vei alege casa în locul familiei…

— Nu aleg casa. Aleg respectul față de mine însămi și față de părinții mei.

A doua zi dimineață Gabi și-a făcut bagajele și a plecat la Ilona. Am rămas singură în apartament, dar pentru prima dată după mult timp am simțit că respir liber.

Au trecut luni de atunci. Am început terapia și încerc să-mi reconstruiesc viața. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am pierdut totul din orgoliu.

Dar apoi mă uit în oglindă și îmi spun: „Cât valorează liniștea sufletului tău? Merită să renunți la tine pentru a-i mulțumi pe ceilalți?”

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde trageți linia între sacrificiu și pierdere de sine?