Între două lumi: O vară la munte și adevărul care doare

— Ce faci, Vlad? Ai de gând să stai cu ochii în telefon toată seara?
Vocea Lidiei răsună tăios printre pereții reci ai casei vechi din satul montan. Era prima noastră seară aici, după un drum lung și obositor din București. Ioana, soția mea, încerca să zâmbească stânjenită, dar privirea ei trăda aceeași neliniște care mă cuprinsese și pe mine.
— Încerc doar să-i scriu mamei că am ajuns cu bine, am bâiguit eu, încercând să par calm.
Lidia a oftat teatral și a trântit farfuria cu ciorbă pe masă.
— Aici nu suntem la oraș! Aici se vorbește între oameni, nu cu telefoanele!
M-am simțit ca un copil certat pe nedrept. Ioana mi-a strâns mâna sub masă.

Când am primit invitația Lidiei de a petrece câteva zile la munte, am crezut că va fi o ocazie să ne apropiem. Nu ne văzuserăm de ani buni, iar Ioana îmi povestise mereu cât de mult îi lipsește sora ei. Dar încă din prima clipă am simțit că ceva nu e în regulă. Lidia era rece, distantă, iar soțul ei, Doru, abia ne-a salutat și s-a retras în atelierul lui din curte.

A doua zi dimineață, am ieșit pe prispă să beau o cafea. Aerul era proaspăt, iar munții se vedeau albastru-cenușii la orizont. Lidia a apărut brusc lângă mine.
— Vlad, tu chiar nu pricepi? Ioana trebuia să vină singură. Nu era nevoie să vii și tu.
M-am blocat. Nu mă așteptam la o asemenea sinceritate brutală.
— Îmi pare rău dacă te deranjez… dar suntem o familie acum.
— Familie? Tu nici nu știi ce înseamnă asta aici! Aici nu e ca la București, unde fiecare face ce vrea.

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Lidia găsea mereu motive să mă critice: ba că nu știu să tai lemne corect, ba că nu mănânc destul la masă, ba că nu mă implic în treburile gospodăriei. Ioana încerca să medieze, dar era prinsă între două lumi: cea a copilăriei ei și cea a vieții noastre împreună.

Într-o seară, după ce Doru s-a îmbătat și a început să strige la Lidia pentru cine știe ce fleac, Ioana a izbucnit în plâns.
— Vlad, nu mai suport! Mereu e la fel când vin acasă… De ce nu pot fi și eu acceptată așa cum sunt?
Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragilă era în acel moment.

A doua zi am încercat să discut cu Lidia.
— Lidia, ce s-a întâmplat între voi două? De ce e atâta răceală?
Ea s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi pe care le-a ascuns repede.
— Tu nu știi nimic! Ioana a plecat la oraș și ne-a lăsat aici cu toate greutățile. Mama s-a îmbolnăvit după ce ea s-a dus la facultate. Eu am rămas aici să am grijă de toți… Și-acum vine cu tine, cu viața voastră frumoasă… Ce știți voi despre sacrificii?

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am înțeles durerea din spatele răcelii ei. Am încercat să-i spun că fiecare are drumul lui și că Ioana nu a uitat niciodată de familie, dar Lidia nu voia să audă.

Seara aceea a fost cea mai grea. Doru a venit acasă târziu și a început iar scandalul. Lidia a izbucnit:
— M-am săturat! Toată lumea pleacă și eu rămân aici să adun cioburile!
Ioana a ieșit afară plângând. Am urmat-o și am stat împreună pe banca din curte, sub cerul plin de stele.
— Vlad, dacă nu eram eu aici… crezi că Lidia ar fi fost fericită?
Nu am știut ce să-i răspund.

Ultima zi a fost tăcută. Ne-am făcut bagajele fără prea multe vorbe. Lidia ne-a condus până la poartă.
— Să aveți grijă de voi… Și să nu uitați că aici e tot timpul cineva care vă așteaptă.

Pe drum spre casă, Ioana s-a uitat lung pe geam.
— Oare chiar putem vindeca rănile astea? Sau unele familii sunt menite să rămână despărțite?

Mă întreb și acum: cât de mult putem cere iertare pentru alegeri făcute din dorința de a trăi altfel? Și cine are dreptul să judece sacrificiul celuilalt?