Între două lumi: Povara și lumina din grija pentru bunicul meu

— Nu mă lăsa aici, Ilinca! Nu mă lăsa să mor singur!
Vocea bunicului meu, răgușită și tremurândă, a spart liniștea nopții ca un tunet. M-am ridicat din pat cu inima bubuindu-mi în piept, aproape că m-am împiedicat de covorul vechi din hol, și am alergat spre camera lui. Era întins pe marginea patului, cu ochii mari, umezi, privind spre tavanul scorojit.
— Sunt aici, bunicule, nu plec nicăieri…
I-am luat mâna în a mea, iar el a oftat adânc, ca și cum toată greutatea lumii s-ar fi așezat pe pieptul lui.

Așa a început totul. Sau, mai bine zis, așa a început noua mea viață. Aveam 29 de ani, proaspăt întoarsă acasă după ce mi-am pierdut slujba la librăria din oraș. Mama lucra în Italia de ani buni, iar tata… tata nu mai era de mult printre noi. Bunicul era singurul care rămăsese să păzească casa copilăriei mele dintr-un sat uitat de lume, la marginea Buzăului.

Când a căzut și și-a fracturat șoldul, lumea noastră s-a prăbușit. Primele luni au fost un coșmar: spitalul din oraș era supraaglomerat, asistentele abia aveau timp să ne răspundă la întrebări, iar medicii vorbeau în șoaptă despre „vârsta înaintată” și „complicații”. Am stat cu el zi și noapte, i-am schimbat pansamentele, l-am hrănit cu lingurița și i-am șters lacrimile când durerea era prea mare.

— Ilinca, nu vreau să fiu o povară…
— Nu ești o povară, bunicule. Ești familia mea.

Dar adevărul e că uneori simțeam că mă sufoc. Prietenii mei își vedeau de viețile lor: Raluca s-a mutat la București și postează poze cu cafele scumpe pe Instagram; Vlad s-a însurat și are deja doi copii. Eu? Eu schimb pampers la un bătrân de 94 de ani și mă rog să nu se mai îmbolnăvească peste noapte.

Familia? Mama mă sună din când în când să mă întrebe dacă am nevoie de bani. Mătușa Lenuța vine o dată pe lună cu o pungă de portocale și multe sfaturi necerute:
— Ilinca, nu te mai sacrifica atâta! Pune-l la azil! Toată lumea face așa acum…
— Nu pot, mătușă. Nu pot să-l las acolo.

Uneori mă întreb dacă nu are dreptate. Sunt zile când bunicul urlă la mine pentru că nu-i găsesc ochelarii sau pentru că supa e prea fierbinte. Alteori plânge ca un copil și mă roagă să-l duc „acasă”, deși suntem deja acasă. Am citit pe internet despre demență senilă și mi-e frică. Mi-e frică să nu-l pierd înainte să moară cu adevărat.

Într-o seară, după ce l-am culcat, am ieșit în curte și am urlat în întuneric. M-a auzit vecina, tanti Viorica:
— Ilinca, vino la mine la o cafea! Hai să mai stai de vorbă cu cineva…
Am mers. Am plâns pe umărul ei ca un copil mic. Ea mi-a povestit cum l-a îngrijit pe soțul ei până la capăt și cum nimeni nu i-a mulțumit vreodată.

— O să-ți pară rău dacă-l lași la azil, mi-a spus ea. Dar nimeni nu vorbește despre cât de greu e să fii tu cea care rămâne.

Au trecut doi ani de atunci. Bunicul merge acum cu bastonul prin curte, dar fiecare pas e o luptă. În unele zile e lucid și povestește despre război sau despre cum a cunoscut-o pe bunica la balul satului. În alte zile nu mă recunoaște și mă întreabă cine sunt.

Cel mai greu e când vine vorba de bani. Pensia lui abia ajunge pentru medicamente și mâncare. Eu fac meditații online cu copii din oraș ca să mai câștig ceva în plus. Uneori mă gândesc să plec și eu în străinătate, dar apoi îl văd pe bunicul cum se uită la mine cu ochii lui albaștri, obosiți:
— Ilinca, dacă pleci tu… eu ce fac?

Nimeni nu vorbește despre rușinea pe care o simți când nu mai poți sau despre furia care te arde pe dinăuntru când vezi că ceilalți nu te ajută. Am încercat să vorbesc cu verișorii mei despre împărțirea responsabilităților:
— Nu pot acum, Ilinca, am serviciu…
— Și eu am copii mici…

Așa că rămân eu. Eu și bunicul meu. Și casa asta veche care scârțâie din toate încheieturile.

Dar sunt și momente de lumină. Într-o dimineață, când îi citeam ziarul vechi preferat, m-a prins de mână:
— Mulțumesc că ai rămas cu mine, fata mea…
Atunci am simțit că totul are un sens.

Totuși, uneori mă întreb: cât timp voi mai putea duce această povară? Oare sacrificiul meu va fi vreodată înțeles sau apreciat? Voi ce ați face în locul meu?