Între două lumi: Povara unei alegeri neașteptate

— Mamă, nu mai pot! Ajută-mă, te rog… vocea Ioanei răsuna spartă prin bucătăria mică, plină de aburii ceaiului de tei. Era trecut de miezul nopții, iar ochii ei, odinioară atât de siguri pe sine, erau acum roșii și umflați de plâns. Mâinile îi tremurau pe cana fierbinte, iar eu, Maria, mama ei, mă simțeam mai neputincioasă ca niciodată.

Ioana fusese mereu copilul acela care știa ce vrea. Când avea 16 ani și prietenele ei visau la rochii de mireasă și copii, ea îmi spunea cu o sinceritate dezarmantă:

— Mami, eu nu vreau copii. Nu mă văd mamă. Nu cred că aș fi bună la asta.

Am încercat să-i explic că poate se va răzgândi, că viața are felul ei de a ne surprinde. Dar ea rămânea fermă:

— Nu fiecare femeie trebuie să nască ca să fie fericită.

Anii au trecut și m-am obișnuit cu ideea. Chiar am ajuns să o admir pentru curajul de a-și urma propriul drum, fără să se lase influențată de presiunile din jur. Când rudele sau vecinele întrebau „Da’ tu când faci un nepot?”, Ioana răspundea cu un zâmbet larg:

— Nepoții pot fi și patrupezi! Am doi motani acasă care mă țin ocupată.

Dar într-o seară rece de martie, totul s-a schimbat. Ioana a venit la mine cu ochii în lacrimi, ținând în mână o scrisoare medicală. Am citit-o cu greu printre suspinele ei: „Sarcină confirmată. 8 săptămâni.”

— Nu știu ce să fac, mami. Nu am vrut asta. Dar nici nu pot… nu pot să…

A lăsat fraza neterminată, dar am înțeles. Era prinsă între două lumi: cea în care își promisese că nu va fi mamă și cea în care o viață nouă creștea în ea.

— Ioana, orice ai decide, sunt aici pentru tine, am spus încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Dar dacă nu pot? Dacă nu sunt în stare? Dacă o să-l urăsc? Dacă o să mă urască?

M-am apropiat de ea și am strâns-o în brațe. Mi-am amintit de propria mea mamă, cum mă certa când greșeam și cum mă ierta mereu. Mi-am amintit cât de greu mi-a fost când tatăl Ioanei a plecat și am rămas singură cu ea, la doar 23 de ani. Știam ce înseamnă frica aceea paralizantă.

— Nimeni nu se naște pregătit să fie părinte. Nici eu n-am fost. Dar te-am iubit cum am putut mai bine.

A doua zi dimineață, Ioana a venit la masă cu ochii umflați, dar hotărâți.

— Vreau să păstrez copilul. Dar nu pot singură. Nu știu nimic despre asta. Mă ajuți?

Am simțit cum mi se strânge inima. Eu abia mă descurcam cu pensia mea mică și durerile de spate care nu-mi dădeau pace. Casa noastră era veche, cu igrasie pe pereți și calorifere care abia încălzeau iarna. Dar cum să-i spun „nu” copilului meu?

— O să facem tot ce putem, i-am spus, încercând să par mai puternică decât eram.

Au urmat luni grele. Ioana era mereu obosită și nervoasă. Se certa cu tatăl copilului, Vlad, care nu voia să audă de responsabilități.

— Nu sunt pregătit! Nici tu nu ești! De ce să stricăm totul? îi striga el la telefon.

Ioana plângea nopți întregi în camera ei. Eu încercam să gătesc supe calde și să-i spun povești din copilăria mea, dar simțeam că nu e suficient.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Vlad, Ioana a izbucnit:

— De ce trebuie femeile să ducă tot greul? De ce noi trebuie să alegem mereu între noi și ceilalți?

Nu am știut ce să-i răspund. Și eu mă întrebam același lucru de ani de zile.

Când a venit timpul nașterii, Ioana era speriată și furioasă pe toată lumea. Am stat cu ea la maternitatea din orașul nostru mic din Moldova, unde asistentele abia aveau timp să ne bage în seamă.

— Doamnă Maria, nu vă supărați, dar nu avem locuri pentru aparținători peste noapte… mi-a spus o asistentă grăbită.

Am stat pe holuri reci, rugându-mă pentru fiica mea și pentru nepotul pe care nu-l visasem niciodată.

Când l-am văzut prima dată pe Andrei — da, l-a numit după tatăl meu — am simțit un val de dragoste și teamă în același timp. Ioana era epuizată, dar avea un zâmbet slab pe buze.

— Mami… dacă n-o să pot? Dacă o să greșesc?

Am luat-o de mână și i-am spus:

— O să greșești. Toți greșim. Dar o să-l iubești cum poți tu mai bine. Și eu o să fiu aici cât pot.

Acum Andrei are trei luni. Ioana încă se luptă cu depresia post-natală și uneori mă întreabă dacă n-ar fi fost mai bine să rămână fidelă deciziei ei inițiale. Vlad vine rar și doar ca să aducă scutece sau bani pentru lapte praf.

Eu sunt obosită până la epuizare — uneori mă întreb dacă inima mea bătrână va rezista acestui nou început. Dar când îl văd pe Andrei zâmbind în somn sau când Ioana mă strigă „mami” cu vocea aceea fragilă, știu că n-aș putea renunța niciodată.

Mă întreb adesea: oare câte mame trăiesc povestea asta în tăcere? Oare câte femei se simt vinovate pentru alegerile lor sau pentru lipsa lor de putere? Și dacă dragostea e uneori doar curajul de a rămâne lângă cei dragi când nu mai ai nimic de oferit?