Între două lumi: Povara unui adevăr nespus

— Nu pot, Radu! Nu pot să-i spun eu! Nu e treaba mea, e mama ta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătăria noastră mică din Drumul Taberei. Radu stătea în ușă, cu ochii în pământ, palmele strânse pe marginea bluzei.

— Irina, te rog… Tu știi cum e mama. Dacă îi spun eu, o să creadă că exagerez sau că vreau să o rănesc. Tu ai răbdare cu ea. Tu știi să-i vorbești.

M-am uitat la el, la omul pe care îl iubeam de opt ani, și am simțit cum mă apasă un nod în gât. De două luni trăiam cu vestea asta: Radu nu putea avea copii. Am plâns împreună, ne-am certat, ne-am împăcat. Dar niciunul dintre noi nu era pregătit pentru ce urma.

Soacra mea, doamna Maria, era genul de femeie care știa totul despre toți. Venea la noi aproape zilnic, cu plasele pline de mâncare și sfaturi. „Când faceți și voi un copil? Să nu vă treziți prea târziu! Eu la vârsta voastră aveam deja doi!”

Într-o seară, după ce a plecat Maria, Radu s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă. Nu-l mai văzusem niciodată așa. „Nu pot să-i spun eu, Irina. Nu pot să-i văd dezamăgirea.”

Am stat nopți întregi gândindu-mă cum să-i spun Mariei adevărul. Mă simțeam prinsă între două lumi: una în care voiam să-mi protejez soțul și alta în care trebuia să fiu sinceră cu familia lui. Mă simțeam vinovată că nu pot să-i dau Mariei ceea ce-și dorește cel mai mult: un nepot.

Într-o duminică, Maria a venit la noi cu o tavă de sarmale și un zâmbet larg.

— Irina, hai să bem o cafea! Vreau să vorbim ca fetele.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am știut că trebuie să fie atunci sau niciodată.

— Doamnă Maria… trebuie să vă spun ceva important. Nu știu cum să încep…

Ea s-a uitat la mine cu ochii ei albaștri, pătrunzători.

— Ce s-a întâmplat? Sunteți bine? Ești însărcinată?

Mi-au dat lacrimile instantaneu.

— Nu… nu sunt însărcinată. Și… nici nu voi putea fi vreodată. Adică… Radu… Radu nu poate avea copii.

A urmat o liniște apăsătoare. Maria a lăsat ceașca jos și s-a uitat la mine ca și cum nu ar fi înțeles ce aud.

— Ce vrei să spui? Că nu încercați destul? Că nu mergeți la doctori buni? Că nu vrei tu?

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință.

— Am fost la toți doctorii, doamnă Maria. Nu e vina nimănui. Pur și simplu… nu se poate.

Maria s-a ridicat brusc de pe scaun.

— Nu cred! Radu al meu e sănătos tun! Tu ai ceva! Tu nu vrei copii!

Am început să plâng în hohote. Radu a intrat în bucătărie și a văzut scena. S-a apropiat de mama lui și i-a spus încet:

— Mamă, te rog… Irina spune adevărul. Eu sunt problema.

Maria s-a uitat la el ca la un străin.

— Nu cred! Nu cred! Voi vreți să scăpați de mine! Voi vreți să mă pedepsiți!

A ieșit trântind ușa, lăsându-ne pe amândoi goi de puteri.

Au urmat luni grele. Maria nu ne-a mai vorbit. La fiecare aniversare sau Crăciun primeam doar un mesaj sec: „Să fiți sănătoși.” Radu s-a închis în el. Eu am început să mă întreb dacă am făcut bine că i-am spus adevărul sau dacă ar fi trebuit să mint mai departe.

Într-o zi, la aproape un an după acea discuție, Maria a venit la noi fără să anunțe. Era mai slabă, cu ochii roșii.

— Irina… Radu… am fost o proastă. Am crezut că dacă țip sau acuz pe cineva se rezolvă ceva. Dar mi-e dor de voi. Mi-e dor de băiatul meu.

Radu a izbucnit în plâns și a îmbrățișat-o. Eu am simțit cum mi se ridică o piatră de pe inimă.

Dar rana rămâne acolo. Între noi există mereu o tăcere apăsătoare când vine vorba despre copii. Maria aduce uneori vorba despre adopție sau tratamente miraculoase din străinătate, dar știm cu toții că e doar o speranță firavă.

Uneori mă întreb dacă familia înseamnă doar sânge sau dacă iubirea poate umple golurile lăsate de destin. Oare cât de mult trebuie să sacrificăm din noi pentru liniștea celorlalți? Poate cineva să fie fericit când poartă povara unui adevăr care doare atât de tare?