Între două lumi: Povestea mea cu Radu și umbra mamei lui
— Nu pot, Irina. Nu pot să-i spun eu mamei. Te rog, fă-o tu… vocea lui Radu tremura, privirea îi era pierdută undeva pe lângă ușa bucătăriei, unde cafeaua se răcea pe masă. Mă uitam la el și simțeam cum mă apasă o greutate pe piept. Eram împreună de șapte ani, căsătoriți de patru, și de fiecare dată când apărea o problemă, mama lui era acolo — ca un nor care nu se risipește niciodată.
În ziua aceea, ploua mocănește peste București. Stăteam în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei, iar liniștea era spartă doar de picăturile care băteau în geam. Radu își frământa mâinile, iar eu încercam să-mi adun curajul. Nu era prima dată când trebuia să fac eu pasul greu pentru el. Dar acum era altceva — era vorba despre noi, despre viitorul nostru, despre faptul că nu vom putea avea copii.
— Radu, e mama ta. Tu ar trebui să-i spui. E dreptul tău… și datoria ta, am încercat să-i spun blând, dar vocea mi-a ieșit ascuțită, plină de oboseală și frustrare.
— Nu pot! Nu înțelegi? Dacă îi spun eu, o să creadă că sunt slab. Că nu sunt bărbat adevărat. Tu știi cum e ea…
Știam. Doamne, cât de bine știam! Doamna Lidia era genul acela de mamă care știa totul despre fiul ei: ce mănâncă, ce haine poartă, ce gânduri are. Când ne-am mutat împreună, venea la noi aproape zilnic „să vadă dacă e totul în regulă”. Îmi aducea ciorbă și sarmale, dar și sfaturi despre cum să-l „țin” pe Radu fericit. Când am început să ne dorim un copil și lunile treceau fără rezultat, a început să mă întrebe din ce în ce mai des:
— Irina, voi când aveți de gând să-mi faceți un nepoțel? Să nu-l lași pe Radu prea mult fără copii, că bărbații se răcesc…
Mă simțeam ca într-o menghină. Între dorința mea de a fi mamă și presiunea ei constantă. Am făcut analize peste analize, am mers la doctori buni — până într-o zi când adevărul a venit ca un trăsnet: infertilitate masculină. Radu a plâns atunci ca un copil. Eu l-am ținut în brațe și am jurat că nu-l voi lăsa niciodată singur cu povara asta.
Dar acum eram eu cea care trebuia să-i spun mamei lui adevărul. Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am sunat-o pe doamna Lidia și am invitat-o la noi.
— Ce s-a întâmplat, Irina? Parcă nu ai vocea ta obișnuită… a întrebat ea încă de la telefon.
Când a ajuns, s-a așezat pe canapea cu poșeta strânsă la piept. Radu s-a retras în dormitor sub pretextul că are de lucru la laptop.
— Doamnă Lidia… am început cu greu. Am încercat să avem un copil… dar nu se poate. Am fost la doctori… problema nu e la mine.
A tăcut câteva secunde lungi, apoi a ridicat sprâncenele:
— Cum adică nu e la tine? Vrei să spui că Radu…?
Am dat din cap încet.
— Nu se poate! Fiul meu? Nu cred! Sigur doctorii au greșit! S-au mai văzut cazuri! Tu ai făcut toate analizele?
— Da, doamnă Lidia. Le-am făcut pe toate. Știu că e greu de acceptat…
A izbucnit:
— Nu! Nu accept! E vina ta! De când ai intrat tu în viața lui, numai necazuri are! Tu l-ai schimbat! Tu l-ai slăbit!
M-am ridicat brusc de pe scaun. Lacrimile îmi curgeau pe obraji fără să le pot opri.
— Nu e vina nimănui! Nu merităm asta niciunul dintre noi!
A plecat trântind ușa. Radu a ieșit din dormitor abia după ce s-a făcut liniște.
— Ce-a zis? m-a întrebat cu voce stinsă.
— Ceea ce mă așteptam… că e vina mea.
A venit lângă mine și m-a luat în brațe. Dar ceva s-a rupt atunci între noi. În zilele următoare, mama lui a început să-l sune zilnic, să-i spună că trebuie să divorțeze de mine, că poate cu altcineva va avea noroc.
Radu s-a retras tot mai mult în el însuși. Eu am început să mă simt ca o străină în propria casă. Prietenele mele îmi spuneau să plec — dar cum să plec când încă îl iubeam?
Au trecut luni de zile în care am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Într-o seară, după o ceartă aprinsă la telefon cu mama lui, Radu mi-a spus:
— Poate ar fi mai bine să ne despărțim…
Atunci am știut că nu mai am nimic de pierdut. Mi-am strâns câteva haine și am plecat la sora mea din Ploiești. Am plâns zile întregi, dar încet-încet am început să-mi revin.
Acum, după doi ani, privesc în urmă și mă întreb: cât de mult ar trebui să sacrificăm pentru dragoste? Și cât de mult ar trebui să lăsăm trecutul și familia să ne controleze viitorul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?