Între două lumi: Povestea mea de iubire, sacrificiu și adevăr

— Larisa, nu pot să cred că faci asta! Ai înnebunit? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile ei tremurau pe cana veche, iar ochii îi ardeau de furie și teamă. Tata stătea în prag, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o străină.

Aveam 27 de ani când l-am cunoscut pe domnul Dinu. Îi spuneam „domnul” pentru că așa îl știa tot orașul: Dinu Popescu, omul care ridicase jumătate din blocurile din Pitești, patronul cu mașini scumpe și ceasuri de aur. Avea 82 de ani atunci, iar eu eram doar o fată care lucra la recepția hotelului lui. Nu știu dacă a fost destin sau doar o întâmplare, dar într-o seară, când ploua torențial și nu mai aveam autobuz spre casă, m-a invitat să mă adăpostesc în biroul lui. Am vorbit ore întregi despre cărți, despre copilăria lui la țară, despre cum a pierdut-o pe soția lui acum douăzeci de ani. M-a ascultat cu o blândețe pe care nu o mai întâlnisem la nimeni.

— Larisa, tu meriți să fii fericită. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună altceva, mi-a spus într-o seară, când am plâns în fața lui după ce mama mă certase pentru că nu aveam un „băiat serios”.

Așa a început totul. Întâi au fost doar discuții. Apoi, mici atenții: o carte rară, un buchet de liliac. Când mi-a spus că mă iubește, am râs. Dar apoi am simțit că mă topesc sub privirea lui caldă. Era ceva ce nu mai simțisem niciodată: siguranță, liniște, dar și o pasiune mocnită care mă speria.

Când am mers acasă și le-am spus părinților că vreau să fiu cu el, a început iadul. Tata a urlat la mine:

— E bătrân cât bunicul tău! Ce-o să zică lumea? Vrei să râdă tot cartierul de noi?

Mama plângea în fiecare seară. Fratele meu, Radu, nu mi-a mai vorbit luni întregi. Prietenele mele au început să mă evite. Pe stradă, vecinele șușoteau când treceam.

— Uite-o pe aia mică a lui Vasile! S-a dat pe mâna moșului pentru bani!

Nu era vorba de bani. Da, Dinu avea tot ce-și putea dori cineva: vilă cu piscină, excursii la Paris, haine scumpe. Dar eu nu voiam nimic din toate astea. Voiau doar să fiu văzută, iubită fără condiții.

Într-o zi, Dinu m-a cerut în căsătorie. Avea ochii umezi și vocea tremurată:

— Larisa, știu că lumea nu va înțelege niciodată. Dar vreau să-ți dau tot ce am și tot ce sunt. Vrei să fii soția mea?

Am spus „da” cu inima strânsă. Nunta a fost mică, doar cu câțiva prieteni de-ai lui și două colege de la hotel care au avut curajul să vină. Părinții mei n-au venit. Mama mi-a trimis un mesaj sec: „Sper să fii fericită.”

Viața cu Dinu era ca o poveste veche, cu parfum de ceai și muzică de patefon. Îmi citea poezii seara și mă ținea de mână când mergeam la plimbare prin parc. Dar timpul nu iartă pe nimeni. După doi ani, sănătatea lui a început să se deterioreze rapid.

Într-o noapte l-am găsit prăbușit lângă pat. Am sunat la salvare cu mâinile tremurânde. La spital, doctorul mi-a spus:

— Doamnă Popescu, soțul dumneavoastră are nevoie de operație urgentă. Dar la vârsta lui… trebuie să vă pregătiți pentru orice.

Am stat lângă el zi și noapte. L-am spălat, l-am hrănit cu lingurița, i-am citit din Eminescu când nu mai putea vorbi. În ultimele zile îmi strângea mâna și îmi șoptea:

— Mulțumesc că ai avut curajul să mă iubești.

Când a murit, am simțit că s-a rupt ceva din mine. La înmormântare au venit oameni importanți din oraș, dar familia mea tot nu a venit. Am rămas singură într-o casă prea mare și prea tăcută.

După moartea lui Dinu au început adevăratele probleme: rudele lui au contestat testamentul, acuzându-mă că l-am manipulat pentru avere. M-au târât prin tribunale luni întregi. Ziarele locale au scris articole cu titluri scandaloase: „Tânăra văduvă a milionarului Popescu – dragoste sau interes?”

Într-o zi am primit o scrisoare de la mama:

„Larisa,
Nu știu dacă vei putea să mă ierți vreodată pentru cum te-am tratat. Am fost orbită de rușine și frică de gura lumii. Dar azi am văzut poza ta din ziar și mi-am dat seama cât de singură ești. Dacă vrei să vii acasă… te aștept.”

Am plâns ore întregi citind acele rânduri. M-am întors acasă după aproape trei ani. Tata m-a privit lung, fără să spună nimic, apoi m-a îmbrățișat strâns.

Viața mea nu mai e ca înainte. Oamenii încă șușotesc când trec pe stradă. Unii mă privesc cu milă, alții cu dispreț. Dar eu știu că am trăit o iubire adevărată – una care m-a schimbat pentru totdeauna.

Mă întreb uneori: dacă aș fi știut cât voi pierde pentru această dragoste, aș fi ales altfel? Sau poate tocmai sacrificiul dă sens iubirii? Voi ce ați fi făcut în locul meu?