Între două lumi: Povestea mea despre dragoste, pierdere și așteptările unei familii românești

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Vlad stătea pe marginea patului, cu privirea în pământ, strângându-și mâinile între genunchi. În camera mică din apartamentul mamei lui, pereții păreau că se strâng în jurul nostru, sufocându-ne.

Totul a început acum șase luni, când socrul meu, domnul Ion, s-a stins pe neașteptate. Lidia, soacra mea, a rămas singură într-un apartament vechi din Drumul Taberei. Vlad a fost singurul ei copil, iar eu eram „nora de la țară”, cum îmi spunea uneori, cu un zâmbet strâmb. După înmormântare, Lidia a venit la noi acasă cu o valiză și o privire hotărâtă.

— Nu pot să stau singură. Veniți voi la mine. Apartamentul vostru e mic și oricum nu-mi place zona aia, a spus ea fără să clipească.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Aveam deja o viață construită cu Vlad: un apartament modest în Militari, jobul meu la farmacie, prietenele mele din cartier. Dar Vlad n-a stat pe gânduri.

— E mama, trebuie s-o ajutăm. O să fie bine, mi-a spus el seara, încercând să mă liniștească.

Nu a fost bine. Din prima zi în noua casă, Lidia a început să-și impună regulile. Micul dejun la ora șapte fix. Fără cafea în sufragerie. Fără prieteni în vizită. Fără discuții despre viitorul nostru — doar despre trecutul ei și cât de greu îi este fără Ion.

— Tu nu știi ce înseamnă să pierzi pe cineva după o viață întreagă împreună! mi-a spus într-o zi, când am încercat să-i propun să ieșim la plimbare.

Am încercat să fiu răbdătoare. Să-i gătesc mâncărurile preferate. Să-i ascult poveștile despre tinerețea ei la Ploiești. Să-i suport criticile despre felul în care îmi cresc părul sau cum îmi calc hainele. Dar cu fiecare zi care trecea, simțeam că mă pierd pe mine însămi.

Vlad era prins între noi două ca într-o menghină. Îl vedeam cum se chinuie să împace pe toată lumea.

— E doar o perioadă grea, îmi tot repeta el. O să treacă.

Dar perioada grea nu trecea. Într-o seară, când am venit acasă mai târziu de la farmacie pentru că rămăsesem peste program, Lidia m-a întâmpinat cu o privire rece.

— Așa faci tu? Îți lași bărbatul și soacra să stea flămânzi? Dacă Ion ar fi fost aici…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am intrat în baie și am plâns în șoaptă, ca să nu mă audă nimeni.

În weekenduri, încercam să ies cu Vlad la o plimbare prin parc sau la un film. Dar Lidia făcea mereu crize de nervi dacă plecam fără ea.

— Dacă mi se face rău? Dacă pățesc ceva?

Așa că am început să stau tot mai mult închisă în mine. Prietenele mă sunau tot mai rar; nu mai aveam ce să le povestesc decât despre certuri și frustrări.

Într-o zi, mama mea m-a sunat de la țară.

— Ce faci, fata mea? Nu te mai aud deloc veselă…

Am izbucnit în plâns la telefon.

— Mamă, nu mai pot! Simt că nu mai sunt eu…

Mama a tăcut câteva secunde.

— Tu trebuie să-ți găsești fericirea ta, nu a altora. Nici măcar a soacrei tale.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Lidia — care mă acuza că nu sunt „gospodină adevărată” — am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am dat seama că nu mai știam cine sunt și ce vreau.

A doua zi dimineață, i-am spus lui Vlad:

— Trebuie să vorbim serios. Eu nu mai pot trăi așa. Ori găsim o soluție împreună, ori mă întorc la mama la țară până te hotărăști ce vrei.

Vlad s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi lovit.

— Dar… e mama! Cum s-o las singură?

— Și eu cine sunt pentru tine? Doar o umbră pe lângă voi?

A urmat o tăcere apăsătoare. În acea zi am simțit că s-a rupt ceva între noi — sau poate abia atunci am început să ne vedem cu adevărat unul pe celălalt.

După încă două săptămâni de tensiuni și discuții fără rezultat, mi-am făcut bagajele și am plecat la mama. Vlad n-a venit după mine decât după trei zile.

— Îmi pare rău… Nu știu cum să fac să fie bine pentru toți…

L-am privit în ochi și i-am spus:

— Poate că uneori nu există „bine pentru toți”. Poate trebuie să alegem ce e bine pentru noi doi.

Acum stau din nou în camera copilăriei mele și mă întreb: cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria și începe dreptul nostru la fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?