Între două lumi: Povestea mea despre familie, sacrificiu și dorința de a fi văzut

— Irina, nu te mai gândi la prostii! Nu pleci nicăieri, ai auzit?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile ei, crăpate de muncă, se încleștau pe marginea mesei. Eu stăteam în picioare, cu rucsacul pregătit, tremurând între furie și teamă. Tata nu spunea nimic, doar privea pe geam, cu spatele la noi.

Aveam 19 ani și tocmai fusesem acceptată la Facultatea de Litere din Iași. Pentru mine era totul: o șansă să scap din satul unde toți știau totul despre toți, unde fiecare vis era tăiat din rădăcină dacă nu se potrivea cu așteptările celorlalți. Dar pentru ai mei, era o trădare. Ei voiau să rămân acasă, să mă mărit cu Vasile — băiatul vecinilor, „om harnic și serios”, cum spunea mama — și să ajut la gospodărie.

— Mamă, nu pot să trăiesc viața pe care o vrei tu pentru mine! am izbucnit, cu lacrimile șiroind pe obraji.

— Și noi ce facem fără tine? Cine ne mai ajută? Tu crezi că viața la oraș e ușoară? O să te întorci plângând după un an!

Tata a oftat adânc. — Las-o, Marioara. Dacă vrea să plece, să plece. Să vadă și ea cum e lumea.

Am simțit atunci o ușurare amară. Nu era binecuvântare, era resemnare. Am plecat în acea zi cu sufletul sfâșiat: între vinovăție și speranță.

La Iași, totul era altfel. Blocuri gri, tramvaie gălăgioase, oameni grăbiți care nu-ți aruncau nici măcar o privire. În primele luni am plâns în fiecare seară. Colega mea de cameră, Roxana, era din București și nu înțelegea de ce mă uitam lung la borcanul cu zacuscă trimis de mama.

— Ești norocoasă că ai pe cineva care să-ți trimită mâncare de acasă, mi-a spus într-o seară.

Dar eu mă simțeam ruptă în două: aici eram „fata de la țară”, acolo eram „fata care a fugit”.

Într-o zi am primit un telefon de la mama:

— Irina, bunica ta e bolnavă rău. Poate vii acasă…

Am lăsat totul baltă și am luat primul tren spre sat. Am găsit-o pe bunica slabă, cu ochii stinși. M-a strâns de mână:

— Să nu te lași, fata mea. Să nu faci ca mine… Eu am rămas aici toată viața și uite-mă acum.

Cuvintele ei mi-au dat putere. M-am întors la facultate cu alt curaj. Am început să predau meditații copiilor din cartier ca să mă pot întreține. Într-o zi, la meditații a venit un băiat timid, Paul, care nu reușea să treacă clasa la română. Am văzut în ochii lui aceeași frică pe care o simțisem și eu: frica de a nu fi suficient.

— Paul, știi ce mi-a spus mie bunica? Să nu mă las niciodată. Hai să încercăm împreună.

Am început să iubesc ceea ce făceam. În fiecare copil vedeam o parte din mine: speriată, dar dornică să reușească.

În ultimul an de facultate am primit vestea că mama s-a îmbolnăvit grav. M-am întors acasă fără să clipesc. Tata era mai bătrân cu zece ani decât îl lăsasem. Vasile era însurat deja cu alta. Satul mă privea cu milă sau cu reproș.

— Ai văzut? N-a făcut nimic la oraș! s-a auzit o voce la magazinul din sat.

Am stat lângă mama până în ultima clipă. Înainte să moară mi-a spus:

— Iartă-mă că n-am știut să te las să zbori…

După înmormântare am vrut să fug iar. Dar tata m-a rugat:

— Rămâi măcar până trece iarna…

Am rămas. Am început să predau la școala din sat ca suplinitoare. Copiii erau neastâmpărați, dar în ochii lor vedeam aceleași vise ca ale mele odinioară.

Într-o zi, Paul — băiatul timid de la meditații — mi-a scris un mesaj: „Am intrat la Litere! Mulțumesc că ai crezut în mine.”

Atunci am înțeles: poate că nu toți putem pleca sau schimba lumea, dar putem schimba lumea cuiva.

Acum sunt profesoară titularizată în satul meu natal. Tata a murit între timp, iar casa e goală fără el și mama. Uneori mă întreb dacă am făcut bine că m-am întors sau dacă ar fi trebuit să rămân la oraș.

Dar când copiii îmi spun „doamna Irina, vreau să fiu ca dumneavoastră”, simt că poate nu am pierdut totul.

Oare câți dintre noi trăim viața pe care ne-o dorim cu adevărat? Sau doar încercăm să împăcăm așteptările altora cu propriile noastre vise?