Între două lumi: Povestea mea despre iubire și divorț

— Raluca, iar ai uitat să închizi lumina la baie! strigă mama din bucătărie, vocea ei tăioasă tăind liniștea serii ca un cuțit. M-am oprit în mijlocul holului, cu mâna pe clanță, simțind cum inima mi se strânge. Tata nu mai era acolo să-mi ia apărarea. De fapt, tata nu mai era acolo deloc. Plecase de aproape șase ani, iar de atunci casa noastră era plină de ecouri și reproșuri.

Aveam douăzeci și trei de ani și încă nu știam cum arată o familie fericită. Îmi amintesc perfect ziua când am aflat că părinții mei divorțează. Eram în clasa a opta, iar tata mi-a spus, cu ochii umezi: „Raluca, uneori oamenii mari nu se mai înțeleg. Dar asta nu e vina ta.” Nu l-am crezut niciodată. Am crescut cu sentimentul că dacă aș fi fost altfel — mai bună, mai ascultătoare, mai veselă — poate tata n-ar fi plecat.

Anii au trecut, iar eu am devenit expertă în a-mi ascunde sentimentele. La liceu, colegii mă vedeau ca pe fata care râde mereu la glume, care ajută pe toată lumea la teme, dar nimeni nu știa că serile mele erau pline de lacrimi și întrebări fără răspuns. Mama lucra mult, venea acasă obosită și nervoasă, iar eu încercam să nu-i stau în cale.

Prima mea relație serioasă a fost cu Vlad. Ne-am cunoscut la facultate, la o petrecere unde am dansat până dimineața. Vlad era genul de băiat care știa să spună exact ce vrei să auzi. „Ești specială, Raluca. N-am mai întâlnit pe cineva ca tine.” M-am agățat de vorbele lui ca de o promisiune. Poate că el avea să repare tot ce se stricase în mine.

La început totul părea perfect. Ieșeam la film, ne plimbam prin Herăstrău, vorbeam ore întregi la telefon. Dar după câteva luni au început certurile. Vlad se enerva când nu-i răspundeam imediat la mesaje sau când ieșeam cu prietenele fără el. „Nu mă iubești destul”, îmi spunea. „Dacă m-ai iubi, ai vrea să fim mereu împreună.”

M-am trezit repetând greșelile părinților mei: tăceam când ar fi trebuit să vorbesc, acceptam lucruri care mă răneau doar ca să nu-l pierd. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Vlad a trântit ușa și a plecat. Am rămas singură în camera mea mică din cămin, cu ochii pierduți în tavan și cu sufletul sfărâmat.

— De ce nu pot să iubesc normal? m-am întrebat cu voce tare.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat să mă întrebe dacă am mâncat. I-am spus că sunt bine, ca de obicei. Nu voiam să-i spun cât de mult mă doare totul. Ea avea deja destule probleme.

După despărțirea de Vlad, am început să merg la terapie. Psiholoaga mea, doamna Popescu, avea o voce caldă și blândă. „Raluca, ai crescut într-un mediu în care iubirea era condiționată sau absentă. E normal să-ți fie greu să ai încredere.” Am plâns mult în cabinetul ei. Pentru prima dată cineva îmi spunea că nu e vina mea.

Între timp, tata încerca să revină în viața mea. Îmi trimitea mesaje scurte: „Ce mai faci?” sau „Ai nevoie de bani?” Nu știam cum să-i răspund. Îl iubeam și îl uram în același timp pentru tot ce lăsase nerezolvat între noi.

Într-o duminică, am acceptat să merg la el acasă. Avea o garsonieră mică în Militari și o prietenă nouă, Mirela, care încerca să fie drăguță cu mine. Tata m-a privit lung peste ceașca de cafea.

— Raluca, știu că te-am rănit. Dar vreau să știi că te iubesc.

Am simțit un nod în gât. Nu știam dacă pot să-l cred sau dacă vreau să-l iert.

— Dacă mă iubeai cu adevărat, nu plecai! am izbucnit.

A urmat o tăcere grea. Mirela s-a retras discret în bucătărie.

— Uneori oamenii fac greșeli pe care nu le pot repara, a spus tata încet.

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată.

Viața mergea înainte. La serviciu încercam să par puternică și sigură pe mine, dar serile erau tot ale fricii și singurătății. Prietena mea cea mai bună, Ioana, încerca mereu să mă scoată din casă.

— Hai la teatru diseară! Poate întâlnești pe cineva nou!

Am acceptat doar ca să nu mă gândesc la trecut.

La teatru l-am cunoscut pe Paul. Era diferit de toți băieții pe care îi cunoscusem până atunci: calm, răbdător și atent la detalii mici — cum îmi place cafeaua sau ce carte citesc înainte de culcare. Mi-a spus din prima că nu crede în povești perfecte.

— Știi, Raluca, părinții mei sunt împreună de treizeci de ani și tot se ceartă pe telecomandă. Dar se iubesc în felul lor ciudat.

Am râs și am simțit pentru prima dată că pot fi eu însămi lângă cineva.

Relația cu Paul a crescut încet, fără promisiuni mari sau gesturi dramatice. M-a învățat că iubirea nu e despre a repara pe cineva sau a fi salvat — ci despre a crește împreună, chiar dacă uneori doare.

Mama încă nu-l accepta pe Paul.

— E prea liniștit pentru tine! Tu ai nevoie de cineva care să te provoace!

— Poate că am nevoie doar de liniște, mamă…

Am avut multe discuții aprinse cu ea despre ce înseamnă fericirea și dacă e posibil să ai o relație sănătoasă după ce ai văzut doar certuri și despărțiri.

— Tu n-ai avut noroc! i-am spus într-o seară.

— Poate că nici tu n-ai avut… dar asta nu înseamnă că trebuie să repeți greșelile mele!

Nu știu dacă voi reuși vreodată să scap complet de umbrele trecutului meu. Dar știu că merit să fiu iubită fără frică și fără condiții.

Uneori mă întreb: Oare câți dintre noi tragem după noi traumele părinților? Oare putem învăța să iubim altfel decât am văzut acasă?