Între două lumi: Povestea mea despre tată, familie și adevăruri nespuse

— Nu vreau să-l văd, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mâinile îmi strângeau nervos marginea mesei din bucătărie. Mirosul de cafea arsă plutea în aer, iar mama, cu ochii roșii de nesomn, încerca să mă privească drept în ochi.

— E tatăl tău, Ilinca. Meriți să-l cunoști. A venit special pentru tine.

Am simțit cum inima mi se strânge. Tatăl meu? Pentru mine, tată era Viorel, omul care m-a învățat să merg pe bicicletă, care mi-a pansat genunchii juliți și care a stat lângă mine la fiecare serbare. Pe celălalt, pe Marin, îl știam doar din poze vechi și povești spuse pe jumătate. Era mereu „plecat pe mare”, mereu „urmărindu-și visul”. Dar visul lui nu ne-a inclus niciodată pe mine sau pe mama.

Aveam 17 ani când Marin s-a întors în viața noastră. Era o zi mohorâtă de toamnă, iar eu tocmai mă certasem cu mama pentru că nu voiam să merg la întâlnirea cu el. Viorel era la muncă — lucra ca mecanic auto la un service din cartier, iar eu mă simțeam vinovată că îi ascund totul. El nu vorbea niciodată urât despre Marin. Spunea doar că „unii oameni nu știu să fie părinți”.

În seara aceea, după ce am refuzat să ies din cameră, mama a venit lângă mine și mi-a spus încet:

— Ilinca, știu că e greu. Dar trebuie să-i dai o șansă. Poate are ceva să-ți spună.

Am oftat și am privit tavanul. M-am gândit la toate momentele când am așteptat o scrisoare de la el, un telefon, orice. Nimic nu a venit niciodată. Doar Viorel era acolo, mereu prezent.

A doua zi dimineață, m-am trezit devreme. M-am uitat la poza cu mine și Viorel de la munte, zâmbind larg amândoi. Am decis să merg la întâlnire. Poate aveam nevoie să închid un capitol.

Când l-am văzut pe Marin, am simțit un amestec ciudat de furie și curiozitate. Era mai bătrân decât mi-l aminteam din poze, cu părul grizonat și ochii obosiți. S-a ridicat stângaci și a încercat să mă îmbrățișeze, dar m-am tras instinctiv înapoi.

— Ilinca… ai crescut atât de mult! Nu știu dacă ai idee cât de mult mi-ai lipsit.

Am tăcut. El a continuat:

— Știu că am greșit. Am fost un laș. Am fugit de responsabilități… dar m-am gândit la tine în fiecare zi.

— Atunci de ce nu ai venit? De ce nu ai sunat? De ce a trebuit să-mi spună mama povești ca să te scuze?

Vocea mi s-a spart și am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii. Marin a oftat adânc.

— Am crezut că e mai bine pentru voi fără mine. Eram pierdut… Nu vreau să mă scuz, doar să-ți spun adevărul.

Am plecat capul. În mintea mea răsuna vocea lui Viorel: „Familia nu e sângele, Ilinca. Familia e cine rămâne lângă tine când toți ceilalți pleacă.”

După întâlnirea aceea, zilele au trecut greu. Mama era prinsă între noi doi, încercând să nu rănească pe nimeni. Viorel părea că știe totul, dar nu spunea nimic. Într-o seară, l-am găsit în garaj, reparând o bicicletă veche.

— Viorel… pot să te întreb ceva?

S-a uitat la mine cu blândețe:

— Orice vrei tu.

— Tu… te-ai supăra dacă aș vrea să-l cunosc mai bine pe Marin?

A zâmbit trist:

— Ilinca, tu ești fata mea orice ar fi. Nu contează cine ți-a dat viață. Contează cine te iubește și cine e aici pentru tine.

M-am aruncat în brațele lui și am plâns ca un copil mic. În clipa aceea am știut: oricât ar încerca Marin să repare trecutul, Viorel va fi mereu tatăl meu adevărat.

Totuși, am început să mă văd din când în când cu Marin. Îmi povestea despre mări îndepărtate, furtuni și porturi exotice. Încerca să recupereze timpul pierdut, dar între noi era mereu un zid invizibil — zidul anilor în care nu a fost acolo.

Într-o zi, Marin mi-a adus o cutie veche cu scrisori pe care nu le trimisese niciodată. Le-am citit pe toate într-o noapte albă. Erau pline de regrete și dorințe neîmplinite. Am plâns pentru copilul care am fost și pentru bărbatul care ar fi putut fi tatăl meu.

La majoratul meu au venit amândoi: Viorel cu un buchet mare de flori și Marin cu o brățară din scoici adusă dintr-un port necunoscut. I-am privit pe amândoi și am simțit că inima mea se rupe între două lumi.

În acea seară, mama mi-a spus:

— Ilinca, uneori viața ne pune să alegem între ceea ce ne dorim și ceea ce avem nevoie cu adevărat.

Acum sunt adult și încă port cu mine povara acestei alegeri. Îl vizitez pe Marin din când în când, dar Viorel rămâne omul la care mă întorc mereu când mi-e greu.

Mă întreb adesea: sângele sau sufletul? Ce face un tată adevărat? Poate cineva repara vreodată anii pierduți sau dragostea se construiește doar din prezență și răbdare? Voi ce credeți?