Între două lumi: Povestea mea despre vină, iubire și alegeri imposibile

— Vlad, iar te-ai pierdut cu gândurile. Mă mai asculți?
Vocea Irinei răsună tăios în bucătăria mică, unde aburii cafelei se amestecă cu mirosul de pâine prăjită. Mă uit la ea, dar privirea mea trece prin chipul ei ca printr-un geam aburit. În mintea mea, aud râsul Ilincăi, fiica mea din prima căsnicie. Îmi amintesc cum mă striga „tati” și cum Ana mă privea cu ochii ei căprui, plini de reproș și dor.

— Scuză-mă, Irina. Sunt obosit, atât.

Ea oftează și-și strânge halatul pe lângă trupul subțire. Știu că nu mă crede. Știu că simte că nu mai sunt aici cu adevărat. Dar cum să-i spun că fiecare dimineață e o luptă între ceea ce am și ceea ce am pierdut?

Totul a început acum doi ani, când am cunoscut-o pe Irina la serviciu. După divorțul de Ana, eram un om golit de sens. Îmi vedeam fiica doar în weekenduri, iar casa era prea mare și prea tăcută. Irina a apărut ca o gură de aer proaspăt: veselă, ambițioasă, mereu pusă pe glume. M-a făcut să cred că pot începe din nou. Ne-am mutat împreună după câteva luni și ne-am căsătorit repede, poate prea repede.

Dar trecutul nu se lasă uitat atât de ușor. În fiecare duminică seara, când o aduceam pe Ilinca înapoi la Ana, simțeam cum o parte din mine rămâne acolo. Ana mă privea rece, dar uneori îi surprindeam privirea rătăcită spre mine. Oare și ea simțea lipsa a ceea ce am avut?

— Vlad, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot așa. Simt că trăiesc cu o umbră.

Irina stă în fața mea cu ochii umezi. Îmi vine să o iau în brațe, să-i spun că totul va fi bine, dar nu pot să mint. Știe și ea că nu sunt întreg aici.

— Ce vrei să fac? Să uit că am avut o familie? Să mă prefac că Ilinca nu există?

— Nu! Dar vreau să fii aici cu mine! Vreau să simt că mă iubești pe mine, nu pe altcineva!

Tăcerea cade greu între noi. Mă gândesc la Ana — la felul în care mă certa pentru orice fleac, dar și la serile când adormeam ținând-o de mână. Mă gândesc la Irina — la râsul ei molipsitor și la felul în care îmi șoptește „te iubesc” noaptea târziu.

Într-o zi primesc un mesaj de la Ana: „Ilinca are serbare la grădiniță. Poți veni?”

Mă duc fără să stau pe gânduri. O văd pe Ilinca pe scenă, cu ochii mari și obrajii roșii de emoție. Când mă zărește în sală, zâmbește larg și îmi face cu mâna. Lângă mine, Ana își șterge o lacrimă. Pentru o clipă, suntem din nou o familie.

După serbare, Ana mă oprește pe hol.

— Vlad… Ți-e dor de noi?

Înghit în sec.

— Da… Mi-e dor de Ilinca. Și de tine uneori.

Ea oftează și se uită în altă parte.

— Știi că nu mai putem fi ce-am fost…

— Știu… Dar uneori mi-aș dori să putem.

Seara îi povestesc Irinei despre serbare. O văd cum se strânge la față.

— De ce trebuie să-mi povestești tot timpul despre ei? Parcă trăiești mai mult acolo decât aici!

Nu știu ce să-i răspund. Poate are dreptate.

Încep să lipsesc tot mai mult de acasă. Mă refugiez în muncă sau găsesc pretexte să o văd pe Ilinca mai des. Irina devine tot mai distantă. Într-o seară o găsesc plângând în dormitor.

— Vlad, eu nu pot concura cu trecutul tău! Poate ar trebui să-ți vezi de familia ta veche dacă acolo e inima ta!

Mă simt ca un trădător. Îmi iubesc fiica mai mult decât orice pe lume, dar nu vreau să o pierd nici pe Irina. Dar oare nu am pierdut-o deja?

Într-o zi primesc un telefon de la Ana: Ilinca e bolnavă și trebuie dusă la spital. Fug într-un suflet acolo. O țin pe Ilinca de mână în salonul alb și rece și îi promit că voi fi mereu lângă ea.

Ana mă privește lung.

— Vlad… Poate că ar trebui să petreci mai mult timp cu ea. Ești tatăl ei.

Mă uit la Irina când ajung acasă. E palidă și obosită.

— Vlad… Eu nu pot avea copii. Am aflat azi la doctor…

Lumea mi se prăbușește încă o dată. O iau în brațe și plângem amândoi.

— Nu vreau să te pierd, Vlad… Dar nu știu dacă pot trăi mereu cu umbra Anei și a Ilincăi între noi…

Stau noaptea treaz și mă întreb: pot iubi două femei în același timp? Pot fi tată pentru Ilinca fără să-mi pierd soția? Sau trebuie să aleg între trecut și prezent?

Poate că viața e făcută din alegeri imposibile… Dar oare cât poți trăi împărțit între două lumi fără să le pierzi pe amândouă?