Între două lumi: Povestea mea dintr-un sat românesc

— Milena, nu poți să rămâi aici la nesfârșit! Ai 34 de ani, nu mai ești o copilă! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de legume. Mă uitam la mâinile mele, roșii de la spălatul vaselor, și simțeam cum fiecare cuvânt al ei mă apasă ca o piatră pe piept.

Nu era prima dată când auzeam asta. De când Mihai plecase, tot satul șușotea. „A lăsat-o pentru alta, săraca Milena…”, „Cine știe ce-o fi făcut ea…” — bârfele se strecurau prin garduri, printre vecinele care mă priveau cu milă sau cu dispreț. Mă simțeam ca o umbră în propria viață.

Într-o seară rece de noiembrie, după ce am terminat de dat de mâncare la găini, am intrat în camera mea și am izbucnit în plâns. Nu pentru că Mihai nu mai era — plecarea lui fusese ca o eliberare amară, după ani de certuri și reproșuri — ci pentru că nu mai știam cine sunt fără el. În satul nostru din Bărăgan, o femeie singură era ca o pată pe obrazul familiei.

— Milena, nu poți să trăiești doar din amintiri! — mi-a spus într-o zi tata, încercând să fie blând. Dar vocea lui era tăioasă. — Trebuie să-ți găsești rostul. Ori te întorci la Mihai, ori îți vezi de viață!

Dar cum să mă întorc la un om care m-a făcut să mă simt invizibilă? Cum să-mi văd de viață când fiecare drum ducea tot spre același sat, aceleași priviri, aceleași vorbe?

Într-o duminică, la biserică, preoteasa Ileana s-a apropiat de mine:

— Mileno, vino la mine după slujbă. Am nevoie de ajutor cu copiii la afterschool. Poate-ți prinde bine să ieși din casă.

Am acceptat fără să stau pe gânduri. Era prima dată după mult timp când cineva îmi întindea o mână fără să ceară nimic în schimb. Copiii mă făceau să uit pentru câteva ore de toate grijile. Învățam cu ei poezii, desenam, râdeam. Într-o zi, una dintre fetițe m-a întrebat:

— Tu ai copii?

M-am blocat. Nu avusesem niciodată curajul să-i spun lui Mihai că-mi doresc un copil. El spunea mereu că nu e momentul, că nu avem bani, că lumea e prea rea. Acum, nici nu mai conta.

Seara, acasă, mama mă privea cu ochii mici:

— Ce faci tu acolo cu copiii altora? Nu-ți ajunge rușinea că ai rămas singură?

Am simțit cum mi se strânge inima. Dar nu am mai spus nimic. Începusem să înțeleg că nu pot trăi după regulile altora.

Într-o zi, la magazinul din sat, am dat nas în nas cu Vasile, băiatul cu care fusesem colegă la liceu. Era văduv de doi ani și avea un băiețel de cinci ani.

— Milena! Ce mai faci? Nu te-am mai văzut demult… — zâmbetul lui era cald, fără urmă de judecată.

Am stat de vorbă câteva minute despre nimicuri: recolta de porumb, prețul uleiului, vremea capricioasă. Dar în ochii lui am văzut ceva ce nu mai întâlnisem demult: respect.

Seara aceea a fost începutul unei prietenii ciudate. Ne întâlneam uneori pe uliță sau la magazin și vorbeam despre orice altceva decât trecutul nostru. Odată mi-a spus:

— Știi, lumea vorbește oricum. Dacă faci bine sau rău, tot nu-i mulțumești pe toți.

Avea dreptate. Dar eu încă mă temeam să ies din carapacea mea.

Într-o noapte am visat că alergam desculță prin lanul de grâu din spatele casei părintești. Mă urmăreau umbrele femeilor din sat: tanti Florica, vecina care mă privea mereu pieziș; doamna profesoară Dumitrescu, care îmi spusese odată că „femeia trebuie să rabde”; mama mea, cu ochii ei triști și gura strânsă. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac ceva.

A doua zi i-am spus mamei:

— Nu mai pot trăi așa! O să-mi caut un loc al meu. Poate la oraș… Poate aici, dar singură!

A izbucnit:

— Și ce-o să zică lumea? Să pleci ca o fugară? Să ne faci de râs?

Am ridicat vocea pentru prima dată:

— Lumea oricum vorbește! Dar eu nu mai pot trăi pentru alții!

Mi-am luat câteva haine și am plecat la oraș, la o prietenă din facultate, Anca. Am început să lucrez ca educatoare la o grădiniță privată. Primele luni au fost grele: chiria era mare, banii puțini, dorul de casă mă rodea noaptea ca un vierme. Dar pentru prima dată simțeam că respir.

Vasile mă suna uneori:

— Milena, dacă vrei să vii acasă… eu sunt aici.

Nu știam ce să-i răspund. Îmi era frică să iubesc din nou. Îmi era frică să nu fiu iar judecată.

Într-o zi m-am întors în sat pentru parastasul bunicii. Lumea mă privea altfel: unii cu invidie că „m-am ajuns”, alții cu aceeași milă veche. Mama era mai blândă acum:

— Poate ai avut dreptate… Poate trebuia și eu să plec când eram tânără…

Am îmbrățișat-o și i-am spus:

— Nu e târziu niciodată să fii tu însăți.

Acum locuiesc tot la oraș, dar merg des acasă. Vasile a rămas prietenul meu cel mai bun și poate într-o zi voi avea curajul să-i spun ce simt cu adevărat.

Mă uit în oglindă și văd o femeie care a învățat să trăiască între două lumi: una a tradiției și una a libertății. Și mă întreb: oare câte femei ca mine mai trăiesc încă în umbra rușinii? Oare cât timp ne mai lăsăm viețile dictate de frica de „ce zice lumea”?