Între două lumi: Povestea unei bunici care nu-și găsește locul

— Nu-i dai copilului nici măcar o linguriță de supă? am întrebat-o pe Irina, încercând să-mi ascund indignarea. Stătea în bucătăria lor modernă, cu blatul rece și luminile reci, tăind legume pentru o salată pe care nici măcar nu o fierbea. Nepoțelul meu, Vlad, se juca cu niște cuburi pe jos, iar eu simțeam cum mă apasă inima la gândul că nu primește mâncare „adevărată”, așa cum îi făceam eu lui Radu, fiul meu, când era mic.

Irina s-a uitat la mine fără să clipească: — Maria, pediatrul ne-a spus că e mai bine să-l lăsăm să aleagă ce vrea să mănânce. Nu vreau să-l forțez.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Cum să nu-l forțezi? Copiii nu știu ce e bine pentru ei! Am crescut trei copii și știu ce înseamnă să ai grijă de sănătatea lor. Dar am tăcut. De când s-a născut Vlad, simt că nu mai am voie să spun nimic. Orice sfat se transformă într-o ceartă sau, mai rău, într-o privire rece din partea Irinei.

M-am așezat pe scaunul din colțul bucătăriei și am privit-o cum își vede de treabă. Radu era la serviciu, ca de obicei. Când vine acasă, e obosit și nu vrea să audă de discuții despre copii sau despre cum ar trebui crescuți. „Las-o pe Irina să facă cum crede ea”, îmi spune mereu. Dar cum să las? Sunt bunica lor! Am dreptul să mă implic!

Într-o zi, am venit mai devreme decât de obicei. Am intrat în casă și am auzit plânsul lui Vlad din camera lui. Am alergat, inima-mi bătea nebunește. L-am găsit singur în pătuț, cu lacrimile șiroind pe obraji. Irina era la telefon în sufragerie. M-am repezit la copil, l-am luat în brațe și l-am liniștit. Când a intrat Irina și m-a văzut, a ridicat tonul:

— Maria, te rog frumos să nu-l iei din pătuț când plânge! Încercăm metoda „self-soothing”, trebuie să învețe să se liniștească singur!

— Cum adică să-l lași să plângă? am izbucnit eu. E doar un bebeluș! Are nevoie de dragoste, nu de metode moderne!

Irina a oftat și a ieșit din cameră fără să mai spună nimic. M-am simțit ca o intrusă în propria familie.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere. Mi-am adus aminte de mama mea, cum mă certa când făceam ceva greșit cu copiii mei. Atunci mi se părea nedreaptă, dar acum îi înțeleg grijile.

A doua zi, am încercat să vorbesc cu Radu.

— Mamă, te rog, nu mai pune presiune pe Irina. E greu pentru ea, are impresia că orice face e greșit în ochii tăi.

— Dar eu doar vreau binele copiilor! am spus printre lacrimi.

— Știu, dar trebuie să-i lași spațiu. E mama lor.

M-am simțit respinsă ca niciodată. Am început să vin tot mai rar pe la ei. Vlad mă striga uneori la telefon: „Buni, când vii?” Iar eu îi răspundeam cu un nod în gât: „Curând, puiule.”

Într-o duminică, la masa de Paște, totul a explodat. Irina a refuzat să-i dea lui Vlad cozonac pentru că „are prea mult zahăr”. Eu i-am pus o felie mică pe farfurie și i-am făcut cu ochiul. Irina m-a văzut și a izbucnit:

— Maria, ți-am spus clar că nu vreau să-i dai dulciuri! De ce nu mă respecți?

Toată lumea s-a oprit din mâncat. Radu s-a ridicat nervos de la masă.

— Gata! Nu mai suport tensiunea asta! Dacă nu puteți conviețui civilizat, mai bine nu ne mai vedem!

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. Zile întregi nu am dormit. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Dacă dragostea mea sufocantă îi face rău familiei mele.

Am început să citesc despre noile metode de parenting, despre cât de mult s-au schimbat lucrurile față de vremea mea. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi fost dacă mama mea ar fi respectat alegerile mele atunci când eram tânără mamă.

După câteva luni de distanță, Irina m-a sunat într-o zi:

— Maria, Vlad te tot întreabă de tine… Poate vii într-o zi la noi?

Am simțit o ușurare imensă. Când am ajuns la ei, am încercat să nu mai dau sfaturi necerute. Să fiu doar bunica iubitoare care se joacă cu nepoții și le citește povești.

Dar uneori mă întreb: Oare e greșit să-ți dorești ce e mai bine pentru cei dragi? Sau trebuie doar să accepți că lumea se schimbă și dragostea adevărată înseamnă să-i lași pe ceilalți să greșească singuri?

Voi ce ați face în locul meu? Cum găsiți echilibrul între grijă și respectarea alegerilor celorlalți?