Între două lumi: Povestea unei familii amestecate

— Nu mai suport, Radu! Nu mai pot să fiu mereu pe locul doi în casa asta!

Vocea mea răsună în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Radu mă privește obosit, cu ochii lui verzi, atât de blânzi cândva, acum plini de apărare. Din camera alăturată, se aude ușa trântită. E Ana, fiica lui din prima căsătorie. Are 17 ani și pare că fiecare gest al meu o irită.

— Irina, nu e vorba că ești pe locul doi. Ana are nevoie de mine acum. E greu pentru ea, nu vezi?

— Și pentru mine nu e greu? Am lăsat totul în urmă pentru tine! Am renunțat la apartamentul meu din Cluj, la jobul meu, la prietenele mele… Totul ca să fim o familie. Dar tu… tu nu vezi decât problemele Anei!

Radu oftează și se lasă pe scaun. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să-i dau satisfacție Anei, care sigur ascultă discuția noastră cu urechea lipită de perete.

Când l-am cunoscut pe Radu, eram convinsă că trecutul lui nu mă va afecta. Era atât de atent, de cald… Povestea divorțului lui cu Simona părea încheiată, iar Ana era doar o adolescentă tăcută care venea la el două weekenduri pe lună. Dar după ce ne-am mutat împreună și am rămas însărcinată cu David, totul s-a schimbat.

Ana a început să vină tot mai des. Simona a plecat la muncă în Italia și fata a rămas cu noi aproape permanent. La început am încercat să fiu prietena ei. I-am cumpărat haine, am mers împreună la film, i-am făcut prăjitura preferată. Dar orice gest era întâmpinat cu tăcere sau ironii.

— Nu ești mama mea, nu trebuie să te prefaci! mi-a spus într-o seară, când încercam să-i dau un sfat despre liceu.

M-a durut mai mult decât aș fi crezut. Am încercat să vorbesc cu Radu, dar el mereu îi găsea scuze:

— E adolescentă, Irina. Și-a pierdut mama…

— Nu a pierdut-o! Simona trăiește, doar că a ales să plece!

— Pentru Ana e tot un abandon…

Așa au trecut lunile. David s-a născut și pentru o vreme am simțit că suntem o familie adevărată. Radu era fericit, Ana părea chiar să se apropie de frățiorul ei. Dar apoi au început problemele: Ana a luat note mici la școală, a început să lipsească nopțile de acasă, iar Radu era tot mai absent din viața noastră.

Într-o seară, l-am găsit pe Radu plângând în baie. Nu l-am mai văzut niciodată așa. Mi-a spus că Simona nu mai vrea să se întoarcă în țară și că Ana îl acuză pe el pentru tot ce merge prost în viața ei.

— Nu știu ce să fac… Parcă orice aș face e greșit.

— Poate ar trebui să mergem la terapie de familie…

— Nu avem bani pentru asta, Irina! Abia ne descurcăm cu ratele și cheltuielile pentru copii.

Am simțit cum mă sufoc. M-am dus în camera lui David și l-am luat în brațe. Era singurul care mă făcea să simt că am un rost aici.

Au urmat luni grele. Ana a fugit de acasă două zile. Poliția a găsit-o la o prietenă. Radu era distrus, iar eu eram acuzată că „nu știu să fiu mamă”. Simona m-a sunat din Italia și mi-a spus:

— Dacă nu poți avea grijă de ea, spune-mi! O iau cu mine!

Am vrut să țip: „Dar tu unde ai fost până acum?” Dar am tăcut. Nu era copilul meu și nu aveam dreptul să decid pentru ea.

Într-o zi, după ce David s-a îmbolnăvit și eu nu dormisem de două nopți, Ana a venit acasă beată. Radu era la serviciu. Am încercat să o ajut, dar m-a împins și mi-a spus:

— Tu ai stricat tot! Dacă nu apăreai tu, poate mama și tata erau împreună!

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată m-am gândit serios să plec. Să-l iau pe David și să mă întorc la Cluj. Dar apoi l-am văzut pe Radu venind acasă, cu ochii roșii de oboseală și disperare.

— Te rog… Nu mă lăsa singur cu asta…

Am rămas. Din dragoste sau din milă? Nici eu nu mai știu.

Acum David are doi ani și Ana e la facultate în București. Vine rar acasă și încă nu vorbește prea mult cu mine. Dar uneori îl ia pe David în brațe și îi zâmbește sincer.

Radu e mai liniștit acum, dar între noi a rămas o distanță pe care nu știu dacă o vom mai putea traversa vreodată.

Mă uit la poza noastră de familie: eu, Radu, David și Ana – fiecare zâmbind forțat către obiectiv. Și mă întreb: oare există familii amestecate fericite sau doar oameni care învață să trăiască cu compromisurile lor?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că iubirea poate vindeca rănile trecutului sau unele lucruri rămân mereu între noi ca niște umbre?