Între două lumi: Povestea unei fiice care își regăsește mama

— Nu mai pune sare, Maria! Ai uitat că am tensiunea mare?
Vocea mamei răsună ascuțit din bucătărie, iar eu mă opresc cu lingura în aer, simțind cum mi se strânge stomacul. E a treia oară săptămâna asta când îmi corectează felul în care gătesc. Mă uit la ceas: e abia ora 10 dimineața și deja simt că ziua e prea lungă.

Mama s-a mutat la mine acum două luni, după ce tata s-a stins pe neașteptate. Casa lor din sat a devenit prea mare și prea goală pentru ea. La început am crezut că va fi ușor — doar suntem mamă și fiică, nu? Dar realitatea s-a dovedit mult mai complicată.

— Maria, ai spălat bine farfuriile? Nu-mi place cum miroase detergentul ăsta nou…

Îmi mușc buza și încerc să nu răspund. Îmi amintesc de copilărie, când orice făceam era mereu „aproape bine”, niciodată perfect. Acum, la 38 de ani, mă simt din nou ca o adolescentă care nu reușește să-și mulțumească mama.

Seara, după ce adoarme, mă așez pe canapea cu o cană de ceai și îmi las lacrimile să curgă în liniște. Mă simt vinovată pentru că mă enervează prezența ei constantă, pentru că uneori îmi doresc să fiu singură în casa mea. Dar apoi mă gândesc la ea, la cum stă în patul din camera de oaspeți, privind tavanul, probabil gândindu-se la tata. Și mă doare.

— Maria, vino puțin! Nu găsesc telecomanda!

Mă ridic obosită și intru în camera ei. O găsesc pe marginea patului, cu ochii umezi.

— Îmi pare rău că te tot deranjez… Nu mă descurc cu lucrurile astea noi…

Mă așez lângă ea și îi iau mâna în a mea. Pentru o clipă, nu mai suntem două femei obosite de viață, ci mamă și fiică, unite de aceeași durere mută.

Într-o zi de duminică, sora mea mai mică, Ioana, vine în vizită. Se așază la masă cu noi și începe să povestească despre copiii ei, despre serviciu, despre cât de greu îi este să le facă pe toate.

— Știi că mama nu poate rămâne singură… — îi spun încet, când mama merge la bucătărie.

Ioana oftează:

— Știu… Dar nu pot s-o iau la mine. Cu doi copii mici și soțul mereu plecat… Tu ai spațiu aici.

Simt cum se adună furia în pieptul meu. De ce trebuie să fiu eu cea care renunță la liniștea ei? Dar nu spun nimic. O privesc pe mama cum se întoarce cu farfurii de prăjituri și zâmbetul ei timid.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cum ar trebui să arate sufrageria („Nu-mi place covorul ăsta roșu!”), izbucnesc:

— Mamă, nu mai pot! Simt că nu mai am loc în propria mea casă!

Se uită la mine șocată, apoi îi tremură bărbia.

— Îmi pare rău… Nu vreau să-ți stric viața… Poate ar fi mai bine să mă duc la azil…

Cuvintele ei mă lovesc ca un pumn în stomac. O văd atât de mică și fragilă încât mi se rupe sufletul.

— Nu asta am vrut să spun… Doar că… e greu pentru amândouă.

Plângem amândouă în tăcere. Pentru prima dată vorbim deschis despre cât de greu ne este. Despre dorul de tata, despre frica de singurătate, despre vinovăție și neputință.

Începem să facem mici schimbări. Stabilim reguli: fiecare are nevoie de timp singur; gătim împreună doar când avem chef; dacă ne supărăm, vorbim deschis. Nu e ușor — uneori ne certăm din nimicuri — dar încet-încet învățăm să trăim una cu cealaltă.

Într-o dimineață o găsesc pe mama privind pe fereastră la copiii care se joacă în fața blocului.

— Ți-e dor de casă? — o întreb.

— Da… Dar aici nu mai sunt singură. Și tu ai nevoie de cineva lângă tine, chiar dacă nu recunoști.

Zâmbesc amar. Are dreptate. Poate că nu doar ea are nevoie de mine — poate și eu am nevoie de ea, chiar dacă altfel decât înainte.

Acum, după luni de zile împreună, încă avem momente grele. Dar am învățat că iubirea nu e mereu ușoară sau liniștită. Uneori e plină de reproșuri nerostite și lacrimi ascunse. Dar e tot iubire.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi reușim să ne împăcăm cu părinții noștri înainte să fie prea târziu? Oare cât de mult putem ierta — pe ei și pe noi înșine?