Între două lumi: Povestea unei fiice rătăcite și a unei mame regăsite

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! Ai distrus tot ce am construit pentru tine!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de cafea se amesteca cu cel de lacrimi. Tata stătea cu pumnii strânși pe masă, privindu-mă ca pe un străin. Aveam șaptesprezece ani și tocmai le spusesem că sunt însărcinată cu Matei, băiatul de la două blocuri distanță.
— Ieși din casa asta! a urlat tata, iar mama a început să plângă și mai tare.
Nu-mi amintesc cum am ajuns pe scări, cu geanta în mână și inima frântă. Știu doar că ploua și că fiecare picătură era ca o palmă peste obraz. Am sunat la Matei, iar el a venit alergând, ud leoarcă, cu ochii mari de spaimă și iubire.
— O să fie bine, Irina. Promit.
Am început atunci o viață nouă, într-o garsonieră mică din cartierul Titan. Am născut-o pe Ana într-o iarnă grea, cu zăpadă până la genunchi și calorifere reci. Matei lucra la un service auto, eu făceam curățenie în scări de bloc și visam la zile mai bune.
Anii au trecut greu. Au fost zile când nu aveam bani nici de lapte, când Ana plângea de foame și eu plângeam de neputință. Dar am crescut împreună, ne-am ținut strâns unul de altul și am învățat să fim o familie.
În tot acest timp, părinții mei nu au dat niciun semn. Niciun telefon, nicio scrisoare, nici măcar un mesaj de sărbători. M-am întrebat de mii de ori dacă le pasă, dacă mă urăsc sau dacă pur și simplu nu pot accepta că fata lor a ales alt drum.
Când Ana a împlinit zece ani, viața noastră părea în sfârșit liniștită. Matei fusese promovat la service, eu lucram la o brutărie și ne mutasem într-un apartament cu două camere. Într-o sâmbătă dimineață, când făceam clătite cu Ana și râdeam de făina împrăștiată peste tot, cineva a bătut la ușă.
Am deschis și am rămas împietrită: mama și tata stăteau în prag, îmbătrâniți, cu ochii roșii și mâinile tremurânde.
— Irina…
Vocea mamei era abia o șoaptă. Tata nu spunea nimic, doar se uita la mine ca și cum încerca să mă recunoască după atâția ani.
— Putem să intrăm?
Ana s-a ascuns după mine, iar Matei a venit lângă noi, privindu-i cu suspiciune. I-am poftit în sufragerie, unde s-au așezat stingheri pe canapea.
— Am greșit… Am greșit enorm… a început mama să spună printre lacrimi. Nu am trecut niciodată peste ce s-a întâmplat. Ne-a fost dor de tine în fiecare zi…
Tata a oftat adânc:
— Am fost un prost încăpățânat. Am crezut că te protejez… dar te-am pierdut.
Cuvintele lor mă loveau ca niște valuri reci. Ani întregi am visat la momentul acesta, dar acum nu simțeam decât furie și confuzie. Unde erau când aveam nevoie de ei? Unde erau când Ana era bolnavă și nu aveam bani de medicamente?
— De ce acum? De ce după atâția ani? am întrebat cu voce tremurată.
Mama a început să plângă din nou:
— Nu am avut curaj… Ne-a fost rușine… Am sperat că vei veni tu… Dar timpul a trecut și ne-am dat seama că nu putem trăi cu vina asta pe suflet.
Matei m-a luat de mână sub masă. Ana se uita speriată la bunicii ei necunoscuți.
— Nu e atât de simplu… Nu pot să uit tot ce s-a întâmplat… am spus încet.
Tata a dat din cap:
— Știm… Dar vrem să încercăm să reparăm ce se mai poate repara… Vrem să o cunoaștem pe Ana… Vrem să fim din nou o familie…
Zilele următoare au fost un carusel de emoții. Părinții mei veneau des pe la noi, aduceau prăjituri pentru Ana și încercau să recupereze anii pierduți. Matei era rezervat, iar eu mă simțeam prinsă între două lumi: familia care m-a alungat și familia pe care mi-am construit-o singură.
Au fost certuri cu Matei:
— Nu vreau să-i văd aici! Au făcut destul rău!
— Sunt părinții mei! Nu pot să-i șterg cu buretele!
Ana era confuză:
— Mami, cine sunt oamenii aceia? De ce plâng mereu?
Nu aveam răspunsuri clare nici pentru ea, nici pentru mine. Îmi doream să iert, dar rana era încă vie. Îmi doream ca Ana să aibă bunici, dar mă temeam că va suferi la fel ca mine dacă ei vor dispărea din nou.
Într-o seară, după ce părinții mei au plecat, am stat mult timp pe balcon privind luminile orașului. Matei a venit lângă mine:
— Ce vrei să faci?
Am oftat:
— Nu știu… O parte din mine vrea să-i ierte, alta nu poate uita… Dar poate că Ana merită o familie mai mare decât am avut eu… Poate că merităm cu toții o a doua șansă…
Acum mă întreb: putem vindeca rănile trecutului sau suntem condamnați să le purtăm mereu cu noi? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?