Între două lumi: Povestea unei iubiri imposibile

— Irina, ai 29 de ani și tot singură ești? Nu ți-e rușine? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mă uitam la mâinile mele, strânse pe cana de ceai, și simțeam cum fiecare cuvânt al ei mă apasă ca o piatră pe piept.

— Mamă, nu e chiar așa simplu… am încercat, dar nu pot să mă mărit doar ca să fiu măritată.

Ea a oftat teatral, s-a șters pe mâini de șorț și m-a privit cu ochii ei albaștri, reci ca gheața. — Toate fetele de vârsta ta au deja copii. Tu ce aștepți? Să treacă viața pe lângă tine?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când aveam discuția asta. De fiecare dată când mergeam acasă la Ploiești, era la fel: mama, tata, uneori și bunica, toți cu aceleași întrebări, aceleași priviri pline de dezamăgire. Parcă nu conta că aveam un job bun la București, că mă descurcam singură, că eram independentă. Tot ce conta era să găsesc „pe cineva”.

Dar cum să găsești pe cineva când fiecare întâlnire se transformă într-un interviu? Când fiecare bărbat pe care-l cunoști pare să aibă deja o listă de așteptări și prejudecăți?

Am încercat totul: întâlniri aranjate de prietene, aplicații de dating, chiar și acele „întâlniri oarbe” la care mă trimitea colega mea de birou, Simona. Dar de fiecare dată era la fel: ori el voia doar o aventură rapidă, ori discuția ajungea inevitabil la întrebarea „Când vrei copii?” sau „Cât câștigi?”

Într-o seară de vineri, după o zi lungă la birou, Simona m-a sunat:

— Irina, hai cu mine la o petrecere! E ziua lui Vlad, poate cunoști pe cineva interesant.

Am oftat. Nu aveam chef, dar am acceptat. Poate… poate de data asta va fi altfel.

Petrecerea era într-un apartament cochet din Floreasca. Muzică bună, oameni relaxați. Am intrat timidă, cu un pahar de vin în mână. La un moment dat, l-am văzut pe Radu. Avea un zâmbet cald și ochi verzi care păreau că citesc dincolo de suprafață.

— Salut! Tu ești Irina? Simona mi-a spus că trebuie neapărat să te cunosc.

Am râs stânjenită. — Da… cred că sunt „Irina cea singură” despre care vorbește toată lumea.

— Nu cred că ești definită de statutul tău amoros, mi-a răspuns el serios.

Am vorbit ore întregi despre cărți, filme, copilărie. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că cineva chiar mă ascultă. Când am plecat spre casă, mi-a scris un mesaj: „Mi-a făcut plăcere să te cunosc. Poate ne vedem la o cafea?”

A urmat o perioadă frumoasă. Ne vedeam des, râdeam mult, vorbeam despre orice. Dar mereu exista o umbră: Radu nu voia să-și asume nimic serios. „Nu sunt pregătit pentru o relație”, îmi spunea el când încercam să discutăm despre viitor.

În paralel, presiunea familiei creștea. Mama mă suna aproape zilnic:

— Ai găsit pe cineva? Când vii acasă cu el?

— Mamă, nu pot forța lucrurile…

— O să rămâi singură! O să regreți!

Simțeam că mă sufoc între două lumi: una în care voiam să fiu iubită sincer și alta în care trebuia doar să bifez niște etape ca să nu dezamăgesc pe nimeni.

Într-o duminică am cedat. Am acceptat să merg la o întâlnire aranjată de părinți cu un băiat din orașul nostru, Mihai. Era politicos, avea un job stabil la primărie și părea genul „de familie”. Dar discuția noastră s-a blocat rapid:

— Și… tu cât câștigi la București?

— Nu cred că e important…

— Ba da! Dacă ne mutăm împreună, trebuie să știm pe ce ne bazăm.

Am zâmbit forțat și am știut că nu va merge niciodată.

Seara aceea am plâns în camera mea de adolescentă, printre posterele vechi și jucăriile uitate. M-am întrebat dacă nu cumva chiar e ceva în neregulă cu mine. De ce nu pot fi ca celelalte fete? De ce nu pot accepta pur și simplu ce vrea familia?

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Radu: „Îmi pare rău dacă te-am rănit. Nu știu ce vreau.”

Atunci am realizat că problema nu era doar la bărbații pe care îi întâlneam sau la familia mea. Era și în mine: frica de a fi respinsă, teama că nu sunt suficient de bună sau că nu merit iubirea adevărată.

Am început să merg la terapie. Am început să vorbesc deschis cu prietenele mele despre presiunile pe care le simt. Am descoperit că nu sunt singura care trece prin asta. Că multe fete din generația mea simt aceeași apăsare: trebuie să fii perfectă la job, perfectă acasă, perfectă în dragoste.

Dar perfecțiunea asta ne face nefericite.

Astăzi încă nu am găsit „bărbatul potrivit”. Dar am început să mă găsesc pe mine însămi. Să nu mai las vocile din jur să-mi dicteze viața.

Poate că iubirea adevărată vine atunci când încetăm să o mai căutăm cu disperare și începem să ne iubim pe noi înșine.

Mă întreb uneori: oare câte dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar ca să nu-i dezamăgim pe ceilalți? Și dacă am avea curajul să fim noi înșine… ce s-ar schimba?