Între două lumi: Povestea unei mame care învață să accepte

— Nu pot să cred, Vlad! Nici măcar nu o cunoști bine pe fata asta! am izbucnit eu, cu vocea tremurândă, în timp ce el își făcea bagajele pentru a doua oară în acea săptămână. Era târziu, aproape de miezul nopții, iar lumina slabă din bucătărie făcea umbre lungi pe pereți. Vlad, fiul meu, stătea cu spatele la mine, încercând să-și ascundă emoțiile.

— Mamă, te rog… Nu mai spune asta. O iubesc pe Irina. Și ea mă iubește. Nu e de ajuns?

M-am prăbușit pe scaunul de lângă masă, simțind cum inima mi se strânge. Irina era diferită de tot ce știam eu. Crescută la oraș, cu părinți divorțați și obiceiuri pe care nu le înțelegeam — mergea la yoga, nu mânca carne și vorbea deschis despre sentimentele ei. Eu, Elena, femeie crescută între dealurile Moldovei, cu valori simple și clare: familia, munca și respectul pentru tradiții.

Prima dată când Vlad mi-a spus că vrea să se însoare cu ea, am simțit că lumea mea se clatină. Nu pentru că nu mi-aș fi dorit să fie fericit, ci pentru că nu știam dacă Irina îi va putea oferi stabilitatea de care avea nevoie. Și poate, undeva adânc în sufletul meu, mă temeam că o va alege pe ea în locul nostru.

— Mamă, nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot trăi fără ea. Trebuie să înțelegi…

Cuvintele lui m-au durut mai tare decât orice ceartă avută vreodată. Am simțit că pierd controlul asupra vieții mele, asupra copilului meu. M-am ridicat brusc și am ieșit afară, în curte. Aerul rece de aprilie mi-a tăiat respirația, dar nu m-a ajutat să-mi limpezesc gândurile.

În zilele următoare, casa noastră a devenit un câmp de bătălie tăcut. Vlad pleca dimineața devreme și se întorcea târziu. Eu mă prefăceam că sunt ocupată cu treburile gospodărești, dar inima mea era grea. Sora mea, Mariana, încerca să mă liniștească:

— Lasă-l, Lenuto! Așa-s copiii azi. Nu mai ascultă de părinți ca pe vremuri. Dar dacă o iubește… ce poți face?

— Nu știu, Mariana… Parcă nu mai am nicio putere asupra lui.

A venit și ziua când am cunoscut-o pe Irina. Vlad a adus-o la noi într-o duminică după-amiază. Era îmbrăcată simplu, dar elegant. A intrat cu un buchet de lalele galbene și un zâmbet larg.

— Bună ziua, doamnă Elena! Mă bucur mult să vă cunosc.

Am încercat să-i răspund politicos, dar simțeam că fiecare gest al ei mă scoate din zona mea de confort. La masă a refuzat sarmalele pentru că erau cu carne și a cerut apă plată în loc de vin. Vlad o privea cu dragoste și mândrie — iar eu simțeam un nod în gât.

După ce au plecat, l-am întrebat:

— Vlad, tu chiar crezi că fata asta se va potrivi aici? Cu noi? Cu viața asta?

— Mamă… Irina nu trebuie să se potrivească aici. Trebuie doar să fie fericită cu mine. Și eu cu ea.

Am plâns în acea noapte ca un copil. M-am rugat la Dumnezeu să-mi dea răbdare și înțelepciune.

Câteva luni mai târziu, Vlad și Irina s-au căsătorit la primărie. Nunta a fost mică, doar cu câțiva prieteni apropiați și rude. Eu am stat într-un colț al sălii, privind cum fiul meu dansează cu femeia pe care o alesese. Îmi venea să mă ridic și să strig: „Nu ești pregătit! Nu știi ce faci!” Dar am rămas tăcută.

Viața lor împreună a început cu provocări. Vlad s-a mutat la oraș cu Irina; eu am rămas singură în casa mare și goală. Primele luni au fost cele mai grele din viața mea. Îmi lipsea tot: vocea lui Vlad prin casă, discuțiile noastre la cafea dimineața… Chiar și certurile.

Irina mă suna uneori să mă întrebe rețete sau să-mi povestească despre serviciu. Încercam să fiu politicoasă, dar răceala dintre noi era evidentă.

Într-o zi, Vlad m-a sunat plângând:

— Mamă… Irina a pierdut sarcina.

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng împreună cu el la telefon. Atunci am simțit pentru prima dată că durerea lor e și durerea mea. Am mers la ei fără să anunț; am găsit-o pe Irina stând pe canapea cu ochii roșii de plâns.

— Pot să te îmbrățișez? am întrebat-o timid.

Ea a dat din cap și s-a aruncat în brațele mele ca un copil speriat. În acea clipă am simțit cum zidurile dintre noi se prăbușesc.

De atunci am început să ne apropiem încet-încet. Am descoperit că Irina nu era doar „fata de la oraș”, ci o femeie sensibilă care își dorea cu disperare să fie acceptată de familia soțului ei. Am început să gătim împreună când veneau la țară; ea m-a învățat rețete vegetariene, eu i-am arătat cum se face cozonacul adevărat.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad și Irina încă nu au copii, dar sunt fericiți împreună. Eu am învățat să-i iubesc pe amândoi — altfel decât mi-am imaginat vreodată.

Uneori mă întreb: oare câte mame ca mine se tem să-și piardă copiii atunci când aceștia aleg alt drum? Și dacă dragostea adevărată nu înseamnă să-i ținem lângă noi cu orice preț, ci să-i lăsăm să zboare? Voi ce credeți?