Între două lumi: Povestea unei mame care nu-și mai recunoaște fiul

— Mamă, chiar cred că ar fi mai bine să stați la hotel. E mai comod pentru toți, crede-mă.

Am simțit cum mi se strânge inima când Vlad mi-a spus asta, cu vocea aceea calmă, dar rece, pe care nu i-o știam. Eram în fața blocului lui din București, cu bagajele la picioare și cu soțul meu, Ion, privind neputincios la mine. Mă uitam la fiul meu și nu-l mai recunoșteam. Parcă nu era băiatul acela care alerga desculț prin curtea noastră din Fălticeni, care venea plângând la mine când își julea genunchii. Acum era un bărbat înalt, cu ochelari moderni și privire grăbită.

— Vlad, dar de ce? Nu te deranjăm, venim doar două nopți… Am adus și cozonac, și sarmale, știu că-ți plac…

A oftat scurt, evitându-mi privirea.

— Mamă, nu e vorba că mă deranjați. Pur și simplu… aici e spațiul meu. Am multe de făcut, am întâlniri online, am nevoie de liniște. Și apartamentul e mic. La hotel aveți tot confortul.

Ion a încercat să dreagă situația:

— Lasă, Mariana, poate așa e mai bine. Să nu-l încurcăm.

Dar eu nu puteam să accept. În sufletul meu se dădea o luptă între dorința de a-mi vedea copilul și sentimentul acela de respingere care mă ardea pe dinăuntru. Am mers la hotel cu ochii în lacrimi, încercând să-mi ascund durerea de Ion.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la tavanul alb și m-am întrebat: unde am greșit? De ce nu mai are loc pentru noi în viața lui? Oare așa sunt toți tinerii acum? Sau doar Vlad al meu?

A doua zi ne-am întâlnit la o cafenea. Vlad era grăbit, vorbea mult despre jobul lui la o firmă de IT, despre proiecte și deadline-uri. Eu încercam să-i spun despre vecinii noștri din Fălticeni, despre cum a înflorit liliacul din curte, dar el părea absent. La un moment dat a sunat telefonul lui și a răspuns imediat:

— Da, Andreea? Da, ajung în 10 minute… Da, sigur!

S-a ridicat brusc:

— Trebuie să plec. Ne vedem diseară la cină?

Am rămas cu Ion privind ceașca goală de cafea. M-am simțit ca un musafir în viața propriului copil.

Seara am mers la restaurant. Vlad a venit cu Andreea, prietena lui. O fată frumoasă, dar distantă. Ne-a salutat politicos și a început să vorbească despre vacanța lor în Grecia, despre planurile lor de viitor. La un moment dat am întrebat timid:

— Dar voi nu vă gândiți să veniți pe la noi? Să vă odihniți puțin la țară…

Andreea a zâmbit forțat:

— E cam greu cu timpul… Și nici nu prea avem semnal bun acolo pentru muncă.

Vlad a aprobat din cap.

— Da, mamă, lumea s-a schimbat. Acum totul e pe repede înainte.

M-am simțit ca o relicvă din alt timp. Am tăcut tot restul serii.

În ultima zi, înainte să plecăm spre gară, am trecut pe la apartamentul lui Vlad să-i lăsăm pachetul cu mâncare. Ne-a deschis ușa doar cât să luăm rămas-bun pe hol.

— Mulțumesc pentru tot, mamă! Să aveți grijă de voi!

Ne-a îmbrățișat scurt și a închis ușa repede. Am rămas cu mâna pe clanță și cu sufletul gol.

În tren spre casă, Ion a încercat să mă liniștească:

— Mariana, poate așa e normal acum. Tinerii au alte obiceiuri… Nu trebuie să o iei personal.

Dar eu nu puteam să nu mă întreb: când s-a rupt legătura asta dintre noi? De ce nu mai știm să fim familie? Oare am greșit că l-am crescut cu prea multă dragoste? Sau lumea asta nouă nu mai are loc pentru părinți?

Ajunsă acasă, am intrat în camera lui Vlad și am privit patul gol, rafturile cu cărțile lui vechi, jucăriile prăfuite. Am plâns în tăcere.

Poate că trebuie să învăț să-l las să fie adult. Dar cum faci asta fără să-ți frângi inima?

Spuneți-mi voi: e vina mea că nu pot accepta această distanță? Sau pur și simplu lumea s-a schimbat prea repede pentru sufletul unei mame?