Între două lumi: Povestea unei mame care nu-și poate vedea nepotul

— Maria, te rog, nu mai sta în ușă! Dacă vine Cătălin și te vede aici, iar se supără pe mine!
Vocea Anei, fiica mea, tremură de teamă și oboseală. Mă uit la ea, cu ochii umezi, și simt cum mi se strânge inima. Nu e vina ei. Știu că nu e vina ei. Dar nici a mea nu e.
— Ana, am venit doar să-l văd pe Vlad cinci minute. Nu mă lasă sufletul să treacă o zi fără să-i aud glasul…
Ana oftează și mă trage de mână spre bucătărie. Vlad, băiețelul de patru ani, se joacă liniștit cu mașinuțele lui pe covor. Îl privesc pe furiș, ca un hoț în propria familie. Mă aplec, îi șoptesc:
— Bunica te iubește mult, puiule!
El zâmbește larg și mă îmbrățișează cu forța lui mică, dar sinceră. Pentru câteva clipe, uit de tot. Uit că trebuie să plec înainte să se întoarcă Cătălin de la serviciu. Uit că nu am voie să-i aduc dulciuri sau să-i citesc povești.
Dar timpul trece repede când ești fericit. Aud cheia în ușă și inima mi-o ia la galop. Ana mă împinge spre balcon:
— Te rog, mamă, stai aici până pleacă el la baie!
Stau ascunsă printre ghivece, cu palmele transpirate și lacrimile curgându-mi pe obraji. Cătălin intră în casă, salută sec și întreabă:
— E cineva aici?
Ana răspunde repede:
— Nu, doar noi doi.
Știu că minte pentru mine. Știu că o doare la fel de tare ca pe mine. Dar nu are curajul să-l înfrunte pe Cătălin. El nu mă vrea aici. Nu m-a vrut niciodată aproape de Vlad.

Totul a început după ce s-au mutat împreună. La început, Cătălin părea un băiat bun, muncitor, respectuos. Dar după nuntă s-a schimbat. A devenit posesiv cu Ana și cu Vlad. Nu suporta să vin la ei fără să anunț dinainte, nu-i plăcea să-i dau sfaturi Anei despre copil sau casă. Odată mi-a spus direct:

— Maria, eu vreau ca familia mea să fie doar a mea. Nu vreau influențe din afară.

Am simțit atunci că mi se taie picioarele. Cum adică „influențe din afară”? Eu sunt mama Anei! Eu am crescut-o singură după ce tatăl ei a murit într-un accident stupid la combinat. Am tras din greu să nu-i lipsească nimic, am renunțat la visele mele pentru ea. Și acum sunt „influență din afară”?

De atunci, vizitele mele au devenit tot mai rare și mai scurte. Ana mă suna pe ascuns când era sigură că el nu e acasă. Îmi trimitea poze cu Vlad doar când știa că nu le vede Cătălin pe telefon. Am început să mă simt ca o străină în viața propriei familii.

Într-o zi, am încercat să vorbesc cu Cătălin:
— Cătălin, te rog… vreau doar să fiu aproape de nepotul meu. Nu vreau să vă deranjez viața.
El m-a privit rece:
— Maria, fiecare familie are regulile ei. Dacă nu le respecți, nu mai ai ce căuta aici.

Am plecat plângând pe stradă, cu sacoșa goală și sufletul greu ca plumbul. M-am întrebat zile întregi ce am greșit. Am vorbit prea mult? Am dat prea multe sfaturi? Am fost prea prezentă? Sau poate doar faptul că exist îl deranjează pe el…

Vecina mea, doamna Viorica, mă întreabă mereu:
— De ce nu te duci la Protecția Copilului? Să vezi tu cum se schimbă lucrurile!
Dar eu nu pot face asta Anei mele. Știu cât suferă deja între două focuri: soțul ei și mama ei.

Sunt zile când mă trezesc dimineața cu speranță: poate azi mă sună Ana să-mi spună că pot veni la Vlad fără să mă ascund. Poate azi Cătălin va fi plecat mai mult timp sau va avea o zi bună și va accepta prezența mea.

Dar de cele mai multe ori primesc doar un mesaj scurt: „Nu azi, mamă.”

Într-o duminică friguroasă de noiembrie, am mers la biserică și m-am rugat pentru răbdare și înțelepciune. Preotul a vorbit despre iertare și despre cât de greu e uneori să ierți pe cineva care te rănește fără motiv.

M-am gândit la Cătălin: oare el ce poartă în suflet? De ce simte nevoia să mă țină departe? E frică? E orgoliu? Sau poate are propriile răni nespuse?

Seara aceea am primit un telefon de la Ana:
— Mamă… Vlad are febră mare. Nu știu ce să fac!
Am fugit la ei fără să mă gândesc la consecințe. L-am ținut pe Vlad în brațe toată noaptea, i-am pus comprese reci pe frunte și i-am spus povești până a adormit.
Când a venit Cătălin acasă dimineața (fusese chemat la muncă peste noapte), m-a găsit lângă patul copilului.
S-a uitat la mine lung, fără să spună nimic.
Apoi a ieșit din cameră fără scandal.

A doua zi dimineață am plecat devreme, înainte să se trezească Vlad.
Ana m-a îmbrățișat strâns:
— Mulțumesc, mamă… Nu știu ce m-aș face fără tine.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin. Cătălin nu mai face scandal dacă vin când e Vlad bolnav sau Ana are nevoie de ajutor urgent. Dar tot trebuie să plec înainte să vină el acasă sau să stau ascunsă prin camere.

M-am obișnuit cu rolul acesta de umbră în viața nepotului meu.
Dar uneori mă întreb: cât timp voi mai putea trăi așa? Oare dragostea mea de bunică va fi vreodată acceptată cu adevărat? Sau voi rămâne mereu între două lumi — cea a familiei mele și cea a zidurilor ridicate de frică și neîncredere?

Poate că mulți dintre voi trăiți ceva asemănător sau cunoașteți astfel de povești… Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să vă păstrați demnitatea și speranța când tot ce vă doriți e doar să fiți aproape de cei dragi?