Între două lumi: Povestea unei mame care se simte invizibilă

— Iar pleci, Radu? Nu vezi că Vlad te caută cu privirea de fiecare dată când închizi ușa?

Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci pe cana de ceai. Era sâmbătă dimineața, iar soarele abia răzbătea printre norii groși de februarie. Radu își trăgea geaca pe el, cu ochii în telefon, ignorându-mi privirea. Pe hol, Vlad, băiețelul nostru de patru ani, se juca cu o mașinuță stricată, aruncând din când în când priviri spre tatăl lui.

— Irina, ți-am spus: Andreea are nevoie de mine. E perioada aia dificilă, adolescentă… Nu vreau să o pierd și pe ea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Andreea era fiica lui din prima căsătorie, o fată frumoasă și inteligentă de 15 ani, care venea la noi aproape în fiecare weekend. De fiecare dată când era aici, Radu dispărea cu ea: la film, la mall, la patinoar sau pur și simplu se închideau în camera ei și vorbeau ore întregi. Eu și Vlad rămâneam singuri, ca niște musafiri în propria casă.

Nu așa mi-am imaginat familia mea. Când l-am cunoscut pe Radu, mi-a spus deschis că are o fiică și că relația cu ea e complicată după divorț. Am crezut că pot face față. Am crezut că dragostea noastră va fi suficientă să ne țină împreună. Dar nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să mă simt invizibilă.

— Și Vlad? El nu are nevoie de tine? am întrebat încet, încercând să nu izbucnesc în plâns.

Radu a oftat și s-a apropiat de mine.

— Vlad e mic, Irina. Nici nu-și dă seama acum… Când va mai crește, promit că o să petrec mai mult timp cu el. Dar Andreea… dacă nu sunt acolo pentru ea acum, s-ar putea să mă respingă definitiv.

Am rămas cu promisiunea lui goală în suflet și cu Vlad care mă trăgea de mână să-i citesc o poveste. În timp ce îi citeam despre un ursuleț care își căuta mama prin pădure, simțeam cum lacrimile îmi curg pe obraz. Vlad s-a uitat la mine mirat:

— Mami, de ce plângi?

— Nu plâng, puiule… Doar mi-a intrat ceva în ochi.

Adevărul era că nu știam cum să-i explic unui copil de patru ani că tatăl lui îl iubește, dar nu știe cum să-i arate asta.

Seara, după ce Andreea a plecat la mama ei și Vlad adormise cu capul pe umărul meu, am încercat din nou să vorbesc cu Radu.

— Nu mai pot așa, Radu. Mă simt ca o cameristă în casa asta. Tu și Andreea aveți lumea voastră, iar eu și Vlad suntem doar niște decoruri.

Radu s-a uitat la mine obosit:

— Irina, nu e adevărat… Doar că Andreea chiar are nevoie de mine acum. Știi cât de greu îi e după divorțul nostru…

— Al vostru! am izbucnit eu. Dar Vlad? El nu contează? Eu nu contez?

A tăcut. Pentru prima dată l-am văzut nesigur. S-a așezat lângă mine pe canapea și mi-a luat mâna.

— Știu că nu e ușor pentru tine. Dar te rog să ai răbdare…

Răbdare… Cuvântul ăsta mă urmărea ca un blestem. De patru ani tot am răbdare. Am răbdare când Radu uită aniversarea noastră pentru că Andreea are un concurs la școală. Am răbdare când trebuie să merg singură la serbarea lui Vlad pentru că Radu e la psiholog cu Andreea. Am răbdare când gătesc pentru toți și la masă suntem doar eu cu Vlad.

Într-o zi, am decis să vorbesc cu mama mea. Poate ea avea un sfat mai bun.

— Mamă, nu mai pot… Simt că mă sufoc aici. Parcă nu mai exist pentru el.

Mama m-a privit lung peste ceașca de cafea:

— Irina, tu ai ales bărbatul ăsta știind ce bagaj are. Dar nici el nu are dreptul să uite de voi. Poate ar trebui să-i spui clar ce simți sau… să te gândești dacă merită să rămâi într-o relație în care ești mereu pe locul doi.

M-am întors acasă mai confuză ca niciodată. Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. L-am privit pe Vlad dormind liniștit și m-am întrebat dacă nu cumva îi fac rău ținându-l într-o familie unde tatăl lui e mereu absent.

În weekendul următor, am încercat să schimb ceva. Când Andreea a venit la noi, am propus să mergem toți patru la munte. Radu a părut surprins, dar a acceptat fără entuziasm. În mașină, Andreea stătea cu căștile în urechi, iar Vlad se juca cu o jucărie veche. Eu încercam să port conversații banale despre vreme sau școală, dar nimeni nu părea interesat.

La cabană, Radu și Andreea au dispărut imediat pe pârtie, lăsându-mă singură cu Vlad la un ceai cald. M-am uitat la fețele fericite ale familiilor din jur și am simțit un gol imens în suflet.

Seara, când ne-am întors acasă, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc așa! Ori suntem o familie toți patru, ori fiecare merge pe drumul lui!

Radu m-a privit șocat:

— Irina… Nu poți fi atât de drastică!

— Ba pot! Pentru că nu mai suport să mă simt invizibilă! Pentru că Vlad are nevoie de un tată prezent! Pentru că merit și eu iubire!

A urmat o tăcere apăsătoare. În zilele următoare, Radu a încercat timid să se apropie de Vlad: au mers împreună în parc, au construit un castel din cuburi. Dar totul părea forțat, ca o datorie bifată pe listă.

Nu știu dacă familia noastră va rezista sau dacă drumul nostru se va despărți aici. Știu doar că nu mai pot accepta să fiu mereu pe locul doi.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să cerem ceea ce merităm? Voi ce ați face în locul meu?