Între două lumi: Povestea unei mame care și-a pierdut fiul în propria familie

— Radu, ai minute să stai de vorbă cu mine? vocea mea tremura, dar încercam să par calmă. El nici măcar nu ridică privirea din telefon.

— Mamă, am treabă. Poate mai târziu.

Nu era prima dată când primeam răspunsul ăsta. De fapt, devenise o rutină. Înainte, Radu venea la mine cu orice problemă. Îmi povestea totul: de la notele de la școală până la prima lui iubită. Acum, de când s-a căsătorit cu Irina, parcă nu mai am loc în viața lui. Mă simt ca o umbră care se strecoară prin casa lor nouă, modernă, unde fiecare colț pare să-mi amintească că nu mai sunt acasă.

Irina mă întâmpină mereu cu un zâmbet politicos, dar rece. Nu mă întreabă niciodată cum mă simt sau dacă am nevoie de ceva. Când încerc să mă apropii de nepoțica mea, Maria, Irina găsește mereu un motiv să o ia din brațele mele.

— Maria trebuie să doarmă acum, îmi spune ea scurt.

— Dar abia am ajuns… încerc eu să protestez.

— E rutina ei. Nu vreau să i-o stricăm.

Mă uit la Radu, sperând să spună ceva. Dar el tace. Își bea cafeaua și se uită pe geam, ca și cum n-ar fi acolo.

M-am întrebat de sute de ori unde am greșit. Poate că am fost prea prezentă în viața lui Radu. Poate că am fost prea protectoare sau poate că n-am știut să mă retrag la timp. Dar cum să te retragi când tot ce ai e copilul tău?

Într-o seară, după ce am plecat din nou cu sufletul greu de la ei, am găsit curajul să-i scriu un mesaj lui Radu:

„Mi-e dor de tine. Mi-e dor să vorbim ca înainte. Simt că nu mai am loc în viața ta.”

A trecut o zi întreagă fără răspuns. Apoi, sec:

„Mamă, nu e nimic personal. Avem și noi viața noastră acum.”

Am plâns ore întregi. M-am simțit ca o povară pentru propriul meu copil. Am început să evit vizitele, să nu mai sun atât de des. Dar singurătatea era insuportabilă. Prietenele mele îmi povesteau cum își petrec weekendurile cu nepoții, cum gătitul împreună e o bucurie. Eu găteam pentru doi: pentru mine și pentru tăcerea din casă.

Într-o zi, am decis să merg neanunțată la ei. Poate că dacă vedeau cât sufăr… poate că dacă le spuneam tot ce simt… Poate că Radu își amintea cine sunt.

Când am intrat pe ușă, Irina era în bucătărie. S-a uitat la mine surprinsă și puțin iritată.

— Bună ziua, Alina. Nu ne-ai anunțat că vii.

— Am adus plăcinta preferată a lui Radu… și niște jucării pentru Maria.

Irina a oftat.

— Mulțumim, dar Maria nu are voie dulciuri și are deja prea multe jucării.

Radu a apărut în hol.

— Mamă, trebuia să ne suni înainte…

— Voiam doar să vă văd… Să stăm puțin împreună…

— Nu e momentul potrivit acum. Irina are mult de lucru și Maria trebuie să doarmă.

M-am simțit mică, inutilă. Am lăsat plăcinta pe masă și am plecat fără să spun nimic. Pe drum spre casă mi-am amintit de serile când Radu venea acasă târziu și eu îl așteptam cu mâncarea caldă pe masă. De zilele când îi pansam genunchii juliți sau îi citeam povești până adormea în brațele mele.

Acum eram doar o vizitatoare nedorită în viața lui.

Am început să merg la biserică mai des. Acolo mă simțeam ascultată, chiar dacă nu primeam răspunsuri. Preotul m-a întrebat într-o zi:

— Ce te apasă atât de tare pe suflet?

I-am povestit totul printre lacrimi. Mi-a spus că uneori copiii trebuie lăsați să-și trăiască viața lor și că dragostea adevărată e cea care știe să se retragă la timp.

Dar cum să te retragi când inima ta rămâne acolo?

Într-o duminică, Maria a venit la mine cu școala. Aveau nevoie de cineva care să stea cu ea câteva ore. Am simțit că mi se luminează sufletul. Am gătit împreună, i-am citit povești și am râs ca altădată. Când Irina a venit s-o ia, m-a privit altfel — poate cu puțină recunoștință sau poate doar obosită.

— Mulțumesc că ai stat cu ea, Alina.

— Oricând ai nevoie…

A plecat grăbită, dar pentru prima dată nu m-am simțit respinsă.

Poate că nu voi mai fi niciodată centrul vieții lui Radu. Poate că rolul meu s-a schimbat și trebuie să accept asta. Dar doare al naibii de tare.

Câte mame trăiesc povestea mea? Câte dintre noi ne pierdem copiii fără să știm exact când sau cum? Și oare putem vreodată învăța să fim fericite doar cu amintirile?