Între două lumi: Povestea unei mame și a fiului ei risipitor

— Mamă, vreau să mă mut cu Ana la casa de la țară. Nu mai suport orașul, nici chiria, nici agitația. Vreau liniște, vreau să începem ceva al nostru!

Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe cana de porțelan, iar inima îmi bătea nebunește. Îl priveam pe fiul meu cel mic, același copil care odinioară venea acasă cu genunchii juliți și ochii plini de vise. Acum era bărbat, dar încăpățânarea îi rămăsese aceeași.

— Vlad, casa de la țară nu e pentru voi. E bătrânească, are nevoie de reparații, și tu abia ți-ai găsit un job stabil. De ce să vă chinuiți? Vă pot ajuta cu bani să vă luați ceva mai aproape de oraș, să nu vă izolați acolo…

A oftat adânc, privindu-mă ca și cum nu mă mai recunoștea.

— Mamă, tu niciodată nu ai încredere în mine! Mereu ai impresia că nu sunt în stare să fac nimic fără tine. Ana vrea liniște, eu vreau liniște. Nu vreau banii tăi, vreau doar să ne lași să încercăm!

M-am simțit rănită. Poate că avea dreptate. Poate că îl sufocasem prea mult după ce tatăl lui murise și am rămas singuri. Dar cum să-l las să se arunce cu capul înainte într-o viață grea, fără să-l protejez?

Seara aceea a fost începutul unui război mut între noi. Vlad a început să vină tot mai rar pe acasă. Ana mă saluta politicos la telefon, dar simțeam răceala dintre noi. Într-o zi, m-am trezit cu el la ușă, cu ochii roșii și hainele mototolite.

— Mamă… am pierdut jobul. Șeful a zis că nu sunt destul de implicat. Ana e supărată pe mine, zice că nu știe dacă am făcut bine că ne-am căsătorit așa repede. Dacă măcar ne-ai fi lăsat să mergem la țară…

Mi-a venit să-l iau în brațe și să-i spun că totul va fi bine. Dar am rămas rigidă.

— Vlad, nu poți fugi de probleme mutându-te la țară. Trebuie să înveți să te descurci aici, unde e greu, unde viața te pune la încercare.

A izbucnit:

— Tu nu înțelegi! Tu vrei doar să controlezi totul! Poate dacă tata era aici…

M-a durut mai tare decât orice altceva. Am simțit cum zidurile pe care le construisem în jurul inimii mele se prăbușesc.

— Vlad, eu doar vreau să nu suferi cum am suferit eu când eram tânără. Știi cât de greu mi-a fost cu tata tău bolnav? Am dormit pe saltele vechi, am mâncat cartofi o iarnă întreagă… Nu vreau asta pentru tine!

A tăcut. Apoi a plecat fără să spună nimic.

Au trecut luni fără să-mi răspundă la telefon. Îl vedeam doar pe rețelele sociale: poze cu Ana la munte, la mare, zâmbind forțat. Odată am primit un mesaj scurt: „Suntem bine.” Dar știam că nu era adevărat.

Într-o duminică ploioasă, Ana a venit singură la mine.

— Doamnă Maria… Vlad e tot mai retras. Nu vorbește cu mine, nu caută de lucru… Eu nu mai pot așa. Poate ar trebui să-l lăsați să facă ce simte.

Am plâns împreună în bucătărie. Am înțeles atunci că dragostea mea îl sufoca. Că dorința mea de a-l proteja îl făcea să se simtă mic și neputincios.

A doua zi i-am scris un mesaj lung:

„Vlad, dacă vrei să mergi la țară, mergi. Casa e a ta. Dar promite-mi că vei avea grijă de tine și de Ana. Și dacă ai nevoie de ajutor, voi fi aici.”

Mi-a răspuns după câteva zile:

„Mulțumesc, mamă. Poate că trebuie să dau cu capul ca să învăț. Dar mă bucur că mă lași.”

Au trecut doi ani de atunci. Vlad și Ana locuiesc acum la țară. Au transformat casa bătrânească într-un loc cald și primitor. Cultivă legume, cresc găini și uneori vin la oraș cu produse bio pe care le vând la piață. Vlad s-a schimbat: e mai responsabil, mai calm. Relația noastră s-a vindecat încet-încet.

Uneori mă întreb: dacă l-aș fi lăsat de la început să-și urmeze drumul, ar fi suferit mai puțin? Sau poate tocmai greutățile l-au făcut bărbatul care este azi?

Oare cât de mult trebuie să ne protejăm copiii și când trebuie să-i lăsăm să cadă ca să învețe să se ridice singuri?