Între două lumi: Povestea unei mame singure din București

— Mamă, te rog, doar două ore! Nu pot lipsi de la muncă azi, șeful m-a amenințat că mă dă afară dacă mai întârzii.

Vocea mea tremura la telefon, în timp ce încercam să-mi țin lacrimile în frâu. Maria, fetița cea mică, plângea în fundal, iar băieții mei, Vlad și Darius, se certau pe telecomandă. Mama a oftat adânc la celălalt capăt al firului.

— Nu pot, Irina. Am și eu problemele mele. Mă dor oasele, nu mai am răbdare de copii mici. Găsește pe altcineva!

Am închis telefonul cu un nod în gât. În apartamentul nostru mic din Drumul Taberei, liniștea nu exista niciodată. De când Radu a murit într-un accident de mașină, totul s-a prăbușit peste mine. Aveam doar 32 de ani și trei copii sub zece ani. Casa era a noastră, dar facturile și întreținerea nu se plăteau singure. Ajutorul social abia acoperea mâncarea.

Fratele meu, Mihai, mă ajutase cât putuse. Dar și el avea doi copii și o soție care nu mă suporta. „Nu putem să-ți creștem noi copiii la nesfârșit”, mi-a spus într-o seară când i-am cerut bani pentru rechizite. M-am simțit umilită și singură.

A trebuit să-mi găsesc un job. Am început ca vânzătoare la un supermarket din cartier. Programul era infernal: 12 ore pe zi, două zile cu două zile libere. Salariul? Puțin peste minimul pe economie. Dar nu aveam de ales.

Fiecare dimineață era o cursă contra cronometru. Îi trezeam pe copii la 6:30, le pregăteam sandvișuri și îi lăsam la grădiniță și școală. Maria era prea mică pentru grădiniță, dar nu aveam bani de bonă. Uneori o luam cu mine la muncă și o lăsam în vestiar cu telefonul să se uite la desene animate. Șeful meu, domnul Popescu, mă certa mereu:

— Irina, nu poți să-ți aduci copilul aici! Dacă vine controlul?

Îmi ceream scuze și promiteam că nu se va mai repeta. Dar ce puteam face? Mama refuza să mă ajute. „Am crescut destui copii la viața mea”, îmi spunea mereu. „Acum e rândul tău.”

Într-o zi, Maria a făcut febră mare. Nu aveam cu cine s-o las acasă și nici bani de medicamente. Am sunat-o din nou pe mama.

— Mamă, te rog! E bolnavă rău Maria…

— Irina, nu pot! Am programare la medic și apoi trebuie să merg la piață. Nu sunt bonă!

Am simțit cum furia și neputința mă sufocau. Am început să plâng în hohote pe holul supermarketului, ascunsă după rafturile cu detergenți. O colegă m-a văzut și m-a îmbrățișat fără să spună nimic.

Seara, când am ajuns acasă cu copiii adormiți în brațe, am găsit un bilet sub ușă: „Dacă nu plătiți întreținerea până la sfârșitul lunii, veți fi debranșați de la apă.” Am simțit că mă prăbușesc.

În weekenduri încercam să fac curățenie generală și să gătesc ceva mai bun pentru copii — o ciorbă de perișoare sau clătite cu gem. Vlad mă întreba mereu:

— Mami, de ce nu vine bunica niciodată la noi?

Nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că bunica lui nu vrea să-l vadă pentru că e prea obosită sau poate prea rănită de propriile ei eșecuri?

Într-o seară am decis să merg la mama acasă. Am bătut la ușă cu Maria în brațe și băieții de mână.

— Ce cauți aici la ora asta? a întrebat mama, vizibil deranjată.

— Vreau doar să stăm puțin împreună… Copiii vor să te vadă.

A oftat și ne-a poftit în sufragerie. Era frig și miros de supă veche. Copiii s-au așezat cuminți pe canapea.

— Mamă, de ce nu vrei să ne ajuți? am izbucnit eu printre lacrimi.

Mama a tăcut mult timp, apoi a spus:

— Irina, eu am crescut singură doi copii după ce taică-tău v-a părăsit. Nimeni nu m-a ajutat atunci! Am muncit ca o sclavă ca să vă țin în școală. Acum sunt bătrână și obosită. Nu mai pot!

Am simțit pentru prima dată compasiune pentru ea. Poate că durerea ei era la fel de mare ca a mea, doar că o purta altfel.

Am plecat acasă târziu în noapte, cu sufletul greu și copiii adormiți pe bancheta tramvaiului.

Zilele au trecut greu. Am început să caut soluții: am vorbit cu vecina de la trei, doamna Lenuța, care s-a oferit să stea cu Maria câteva ore pe zi pentru câțiva lei. Am făcut curățenie prin casele vecinilor în weekenduri ca să mai strâng un ban.

Uneori mă întreb dacă sacrificiile mele vor fi vreodată apreciate sau dacă voi reuși să le ofer copiilor mei o viață mai bună decât am avut eu.

Poate că mama are dreptate: fiecare generație duce povara ei. Dar oare chiar trebuie să fim atât de singuri unii față de ceilalți?

Voi ce ați face în locul meu? Credeți că familia ar trebui să fie mereu acolo când ai nevoie sau fiecare e dator doar sieși?