Între două lumi: Povestea unei nurori într-un apartament de bloc din București

— Nu așa se face ciorba, Irina! Ai pus prea multă sare, iar morcovii trebuiau tăiați mai subțire! Vocea Elenei, soacra mea, răsuna în bucătăria îngustă, printre aburii care se ridicau din oala de pe aragaz. Mâinile îmi tremurau ușor, dar încercam să nu arăt cât de tare mă deranja. Soțul meu, Radu, stătea la masa din sufragerie, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude nimic.

Așa începea aproape fiecare zi în apartamentul nostru de la etajul opt al unui bloc vechi din cartierul Titan. M-am mutat aici după nuntă, cu speranța că vom reuși să strângem bani pentru un apartament doar al nostru. Dar timpul trecea, banii nu se adunau, iar Elena părea să devină tot mai prezentă în fiecare colțișor al vieții mele.

La început am încercat să-i fac pe plac. Îi ascultam sfaturile despre cum să spăl rufele, cum să gătesc sau cum să-mi cresc viitorii copii — deși încă nu eram însărcinată. Îmi spunea mereu că „o femeie adevărată știe să țină casa”, iar dacă nu reușeam, mă privea cu o dezamăgire tăioasă. Radu nu intervenea niciodată. „Las-o, Irina, așa e ea. Nu te supăra.” Dar fiecare zi era o luptă surdă între dorința mea de liniște și nevoia ei de control.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am ajuns acasă mai târziu de la serviciu. Eram obosită și visam doar la un duș fierbinte și o cană de ceai. Când am intrat pe ușă, Elena m-a întâmpinat cu brațele încrucișate:

— Unde ai fost până la ora asta? Știi că Radu a venit flămând acasă și nu avea ce să mănânce? Nu te gândești deloc la el!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să-i explic că am avut o ședință prelungită la birou, dar nici nu voia să audă. Radu a ieșit din cameră, s-a uitat la mine și a ridicat din umeri.

— Hai, Irina, nu te certa cu mama…

În acea noapte am plâns în baie, cu apa curgând peste obrajii fierbinți. M-am întrebat dacă greșesc eu undeva sau dacă pur și simplu nu sunt suficient de bună pentru familia asta.

Zilele au trecut una după alta, fiecare la fel de apăsătoare. Elena îmi verifica hainele din dulap, îmi critica prietenele („Nu-mi place fata aia, e prea gălăgioasă!”), iar când venea vorba de intimitatea mea cu Radu, făcea glume răutăcioase la masă.

— Să nu-mi faci nepoți înainte să văd eu dacă Irina știe să schimbe scutece!

Am început să mă izolez. Nu mai ieșeam cu prietenele, evitam discuțiile cu Radu despre viitor. Într-o zi, mama m-a sunat și mi-a spus:

— Irina, nu te recunosc… Ce se întâmplă cu tine?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mama mi-a spus să vin acasă câteva zile, să mă liniștesc. Dar știam că dacă plec, Elena va câștiga — va spune că sunt slabă și că nu-mi pasă de Radu.

Adevărul e că mă simțeam captivă într-o colivie invizibilă. Știam că trebuie să fac ceva, dar nu aveam curajul să-l pun pe Radu între mine și mama lui. Până într-o zi când Elena a venit în camera noastră fără să bată la ușă și a început să strige:

— Ajunge! Ori eu rămân în casa asta, ori ea! Nu mai suport să văd cum îmi distruge familia!

Radu s-a uitat la mine cu ochii mari. Pentru prima dată l-am văzut ezitând. Am simțit cum mi se rupe sufletul. I-am spus:

— Radu, nu pot trăi așa. Dacă tu crezi că mama ta are dreptate… atunci poate chiar nu e loc pentru mine aici.

Elena jubila în pragul ușii. Dar Radu a rămas tăcut. În acea noapte am făcut bagajul și am plecat la mama. Am plâns toată noaptea, simțind că am pierdut totul: iubirea, casa, viitorul.

Au trecut luni până când Radu m-a sunat. Mi-a spus că îi este dor de mine și că a început să vadă lucrurile altfel. Că Elena îl sufocă și pe el, dar nu a avut curajul să-i spună niciodată. Mi-a cerut iertare și m-a rugat să ne întâlnim.

Ne-am văzut într-o cafenea mică din centru. Am vorbit ore întregi despre tot ce s-a întâmplat. I-am spus că nu mă mai întorc niciodată într-o casă unde nu sunt respectată. Dacă vrea să fim împreună, trebuie să punem limite clare.

Radu a înțeles greu, dar a acceptat. După câteva luni ne-am mutat într-un apartament micuț cu chirie. Elena a rupt legătura cu noi pentru o vreme, dar încet-încet lucrurile s-au mai domolit. Am învățat să spun „nu”, să-mi apăr spațiul și liniștea.

Astăzi privesc în urmă și mă întreb: câte femei trăiesc încă prizonere între pereții unei case care nu le aparține cu adevărat? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” atunci când iubirea devine lanț? Poate că uneori dragostea adevărată începe acolo unde ne trasăm propriile granițe.