Între două lumi: Povestea unei nurori prinse între datorie și libertate

— Irina, iar sună mama ta! Am nevoie să mă odihnesc, nu să car mobilă la țară în fiecare weekend!
Vocea lui Vlad răsună tăios din dormitor, în timp ce eu, cu telefonul la ureche, încerc să-i răspund soacrei mele fără să par deranjată.
— Da, mamă, sigur, venim după prânz. Da, Vlad e bine… Da, aducem și copiii…
Închid și rămân cu privirea pierdută spre fereastră. În fiecare sâmbătă, același ritual: telefonul soacrei, rugăminți care nu se mai termină, promisiuni că „doar azi” are nevoie de noi. Dar „azi” se repetă la nesfârșit.

Când m-am căsătorit cu Vlad, nu mi-am imaginat că voi ajunge să trăiesc între două lumi: familia pe care mi-am construit-o și familia în care am intrat. Soacra mea, doamna Maria, a rămas văduvă acum trei ani și de atunci pare că nu poate face nimic fără noi. Ba trebuie să-i schimbăm butelia, ba să-i reparăm gardul, ba să-i aducem lemne. La început am înțeles-o: e greu să fii singur. Dar acum simt că nu mai am aer.

— Irina, nu mai pot! De ce nu-i spui că avem și noi nevoie de timp pentru noi? mă întreabă Vlad într-o seară, când copiii dormeau deja.
— Știi că dacă îi spun ceva, se supără și plânge. Și apoi mă simt vinovată…
— Dar tu? Tu când mai contezi?

Nu știu ce să-i răspund. Mă uit la mâinile mele obosite, la cearcănele din oglindă și mă întreb când am uitat să trăiesc pentru mine. Sâmbetele noastre nu mai există: nu mai mergem la film, nu mai ieșim cu prietenii, nu mai lenevim în pat. Totul e despre „ce vrea mama”.

Într-o duminică, după ce am tuns iarba la soacră-mea și am reparat ușa de la beci, copiii s-au certat pe drum spre casă. Vlad a tăcut tot drumul. Acasă, am izbucnit:
— Nu mai pot! Simt că trăiesc viața altcuiva!
— Atunci hai să facem ceva! Să vorbim cu ea!

Am stat toată noaptea cu inima strânsă. Cum să-i spun unei femei singure că nu mai putem fi acolo mereu? Cum să nu mă simt o noră rea?

A doua zi am sunat-o:
— Mamă Maria, trebuie să vorbim.
— Ce s-a întâmplat? Sunteți bine?
— Da… doar că… avem nevoie și noi de timp pentru familie. Putem veni o dată la două săptămâni? Sau poate găsim pe cineva din sat să vă ajute la treburi grele…

A urmat o tăcere apăsătoare.
— Nu vreau să vă deranjez… Dar mi-e greu singură…
— Știu. Și nouă ne e greu uneori. Dar dacă ne epuizăm cu toții, nu mai ajutăm pe nimeni.

A plâns. Am plâns și eu. M-am simțit ca o trădătoare. Dar Vlad m-a luat în brațe:
— Ai făcut ce trebuia.

Primele weekenduri fără drumuri la țară au fost ciudate. Mă trezeam devreme, așteptând telefonul care nu mai venea. Copiii au început să se joace în curte, Vlad a zâmbit din nou. Dar vinovăția mă rodea.

Într-o zi, Maria ne-a sunat:
— Irina, am vorbit cu vecina Ioana. M-a ajutat ea cu lemnele. Poate veniți duminică la cafea?

Am simțit că mi se ia o piatră de pe inimă. Poate că uneori trebuie doar să ceri ajutorul potrivit și să recunoști că nu poți salva pe toată lumea singur.

Acum încerc să găsesc echilibrul între a fi o noră bună și o mamă prezentă pentru copiii mei. Încerc să nu mă mai las definită de așteptările altora.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc între două lumi? Câte dintre noi uităm de noi în goana de a mulțumi pe toată lumea? Voi cum ați găsit curajul să puneți limite fără să vă pierdeți sufletul?