Între două lumi: Povestea unei nurori și a soacrei sale

— Nu pot să cred că iar ai lăsat vasele nespălate, Ana! Ți-am spus de atâtea ori că ordinea e importantă într-o casă, a tunat vocea Elenei din bucătărie, în timp ce eu încercam să-mi adun gândurile după o zi istovitoare la birou.

M-am oprit în prag, cu mâinile tremurânde pe sacoșele cu cumpărături. Mi-am mușcat buza de jos, încercând să nu răspund. Nu era prima dată când soacra mea găsea ceva de reproșat. De când se mutase la noi, cu două luni în urmă, casa noastră nu mai era a noastră. Era ca și cum fiecare colțișor fusese invadat de prezența ei: mirosul de levănțică din camera de oaspeți, ceaiurile ei speciale aliniate pe rafturi, vocea ei care răsuna peste tot.

— Ana, te rog să nu mai ignori ce spun! Dacă nu te ocupi tu, trebuie să mă ocup eu, a continuat Elena, ridicând tonul.

Am lăsat sacoșele jos și am inspirat adânc. Înainte să pot răspunde, Vlad, soțul meu, a apărut în spatele meu.

— Mamă, las-o pe Ana să se schimbe măcar din hainele de serviciu. A avut o zi grea.

Elena s-a uitat la el cu ochii ei albaștri, reci ca gheața.

— Vlad, eu doar încerc să vă ajut. Dacă nu vă pasă de ordine și disciplină, atunci poate că nu ar trebui să mă implic deloc!

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Nu voiam să plâng. Nu voiam să-i dau satisfacția asta. Dar simțeam că mă sufoc. De când Elena se mutase la noi, fiecare zi era o luptă: pentru spațiu, pentru liniște, pentru dreptul de a fi eu însămi în propria casă.

Totul începuse când soacra mea rămăsese văduvă. Vlad a insistat că trebuie să o ajutăm. „E mama mea, Ana. Nu are pe nimeni altcineva.” Am acceptat, cu inima strânsă. Îmi era milă de ea, dar știam cât de diferite suntem. Eu crescută la oraș, obișnuită cu intimitatea și libertatea; ea venită dintr-un sat din Moldova, cu reguli stricte și obiceiuri vechi.

Primele zile au fost suportabile. Elena părea recunoscătoare, chiar dacă era vizibil incomodă. Dar curând au început micile observații: „Nu se gătește așa ciorba”, „Copilul trebuie să doarmă la prânz”, „Nu e bine să lași rufele pe sârmă peste noapte”. La început am zâmbit și am dat din cap. Dar observațiile s-au transformat în critici deschise, apoi în certuri.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat cu băiatul nostru la fotbal, am rămas singură cu Elena. Am încercat să deschid o discuție calmă.

— Elena, știu că vrei să ne ajuți și apreciez asta. Dar simt că uneori e prea mult pentru mine. Mi-e greu să mă simt acasă…

Ea m-a privit lung.

— Ana, tu nu înțelegi ce înseamnă familie. Eu am crescut trei copii singură după ce mi-a murit bărbatul. La noi nu exista „prea mult”. Femeia trebuie să țină casa și familia unite.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Dar eu nu sunt ca tine… Eu am nevoie de puțin spațiu. Să pot respira…

Elena a oftat teatral.

— Tineretul din ziua de azi… Toți vreți libertate și intimitate. Dar cine are grijă de familie?

Am tăcut. Știam că orice aș spune va fi interpretat greșit.

Zilele au trecut greu. Vlad încerca să fie mediator, dar era prins între două focuri. Îl vedeam cum se frământă noaptea lângă mine.

— Ana, te rog… E mama mea. Nu pot s-o dau afară.

— Nu vreau asta! Dar nici nu mai pot trăi așa…

Într-o duminică dimineață, tensiunea a atins apogeul. Elena a intrat peste mine în baie fără să bată la ușă.

— Ana! Unde e detergentul ăla bun? Nu găsesc nimic în casa asta!

Am izbucnit.

— Nu mai pot! E casa mea! Vreau intimitate! Vreau liniște!

Elena a rămas blocată în ușă, cu ochii mari.

— Cum vorbești tu cu mine? Eu sunt mama lui Vlad!

Vlad a venit alergând din sufragerie.

— Ce se întâmplă aici?

Am început să plâng fără control.

— Nu mai pot… Nu mai pot trăi așa…

Vlad m-a luat în brațe și m-a dus în dormitor. Am stat acolo ore întregi, fără să vorbim. Seara târziu, am ieșit amândoi la bucătărie. Elena stătea la masă cu ochii roșii.

— Poate ar fi mai bine să mă întorc la mine acasă… Nu vreau să vă stric familia…

Vlad s-a uitat la mine întrebător. Am simțit un val de vinovăție și ușurare în același timp.

— Poate… poate ar fi mai bine să găsim o soluție de mijloc. Să vii la noi câteva zile pe săptămână… Să avem toți spațiul nostru…

Elena a dat din cap încet.

— Poate ai dreptate… Poate nici eu nu mai știu cum e să fii musafir…

A doua zi am început să căutăm împreună o garsonieră aproape de noi pentru Elena. Nu a fost ușor — nici pentru ea, nici pentru noi. Dar încet-încet am reușit să găsim un echilibru fragil între nevoile noastre și ale ei.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost egoistă. Oare cât de mult trebuie să sacrificăm din intimitatea noastră pentru familie? Unde tragem linia între ajutor și pierderea propriei identități? Voi ce ați fi făcut în locul meu?