Între două lumi: Povestea unei nurori și a unei mame care nu se pot întâlni la mijloc

— Nu vreau să mai aud, mamă! Nu avem nevoie de bani, nici de mâncare gătită, nici de sfaturi! Lasă-ne să ne descurcăm singuri!

Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Eu stăteam la masă, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să nu mă uit nici la soția mea, nici la soacra mea. Doamna Mariana, cu ochii umezi și obrajii roșii, ținea în mâini o pungă cu sarmale aburinde. Era a treia oară săptămâna asta când venea pe neașteptate.

— Irina, nu vreau decât să vă ajut… știu cât de greu e acum, cu ratele și cu serviciul tău care nu te mai mulțumește…

Irina a trântit farfuria în chiuvetă. — Nu e treaba ta! Dacă avem nevoie, te sunăm noi! Nu mai veni fără să anunți!

M-am ridicat încet și am încercat să spun ceva, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Îmi era rușine. Știam că doamna Mariana voia doar să ne fie bine. Știam și că Irina se simțea sufocată de grija ei excesivă. Dar între cele două femei era un zid pe care nu reușeam să-l dărâm.

Am crescut într-o familie modestă din Ploiești. Tata a murit devreme, iar mama a tras din greu să mă țină la școală. Am învățat că ajutorul vine rar și trebuie prețuit. Când m-am mutat la București și am cunoscut-o pe Irina, am simțit că viața mea prinde sens. Ea era ambițioasă, directă, mereu cu planuri mari. Eu eram mai reținut, mai calculat.

Când ne-am căsătorit, mama Irinei a devenit parte din viața noastră. O femeie simplă, trecută prin multe: divorțată, cu un salariu mic de asistentă medicală. Dar avea o inimă mare și o nevoie aproape disperată să fie utilă. Ne aducea mâncare, ne plătea facturi când întârzia salariul Irinei, ne cumpăra haine pentru copilul nostru, Vlad.

La început am fost recunoscător. Dar Irina se schimba de fiecare dată când apărea mama ei. Se închidea în sine, devenea rece și tăioasă.

— Nu vezi că vrea să controleze tot? spunea ea după fiecare vizită. Ne tratează ca pe niște copii neputincioși.

— Poate doar vrea să te ajute… îi răspundeam eu timid.

— Nu are dreptul! Am muncit pentru tot ce avem! Nu vreau milă!

Într-o seară, după ce Vlad adormise, am încercat să discutăm calm.

— Irina, știu că vrei să fim independenți. Dar nu crezi că mama ta doar încearcă să-și găsească locul în viața noastră? Poate se simte singură…

Irina s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi.

— Nu înțelegi… Toată copilăria mea a fost despre sacrificii făcute de ea pentru mine. Mereu mi-a amintit cât a suferit ca să-mi fie mie bine. Acum vreau să trăiesc fără povara asta.

Am tăcut. Pentru prima dată am văzut cât de adâncă era rana ei. Ajutorul mamei ei nu era doar un gest de iubire; era și o amintire constantă a copilăriei grele.

Într-o duminică ploioasă, Mariana a venit din nou. De data asta cu o cutie mare de jucării pentru Vlad și o pungă cu medicamente pentru mine – răcisem rău în ultimele zile.

— Mamă, te rog… Nu mai aduce nimic! a spus Irina printre dinți.

Mariana s-a oprit în mijlocul holului. S-a uitat la mine, apoi la Vlad care se juca pe covor.

— Dacă nu mă vrei aici… pot să nu mai vin deloc…

Irina a izbucnit:

— Exact asta vreau! Să ne lași în pace!

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Vlad s-a uitat speriat la noi. Mariana a lăsat cutia jos și a ieșit fără un cuvânt.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Irina plângea în dormitor, Vlad dormea agitat, iar eu stăteam pe canapea și mă gândeam: unde am greșit? De ce nu pot fi puntea dintre ele?

A doua zi am sunat-o pe Mariana.

— Doamnă Mariana… vă rog să mă iertați pentru tot ce s-a întâmplat ieri…

Vocea ei era stinsă:

— Nu e vina ta, dragul meu. Poate că am greșit eu… Poate că e timpul să mă retrag.

Am simțit un gol imens. M-am dus la Irina și i-am spus:

— Dacă nu găsim o cale să vorbim deschis cu mama ta, Vlad va crește fără bunica lui. Vrei asta?

Irina s-a uitat lung la mine. Apoi a oftat:

— Nu știu ce vreau… Poate doar să nu mai simt că trăiesc mereu cu datorii față de ea…

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Mariana venea rar, doar la zilele importante. Vlad întreba mereu de „buni”. Eu încercam să țin legătura între ele, dar simțeam că orice fac e prea puțin.

Acum stau și mă întreb: oare cât de mult rău poate face dorința sinceră de a ajuta? Unde se termină grija și începe sufocarea? Și cum putem vindeca rănile vechi fără să pierdem oamenii dragi?