Între două lumi: Povestea unui vis frânt de familie

— Irina, nu mai insista! Ai văzut și tu ce au spus ai mei. Nu vor să se bage, nu vor să ne ajute!
Vocea lui Gabi răsună în bucătăria mică, unde aburul de la supa de legume se amestecă cu mirosul de dezamăgire. Vlad, băiețelul nostru de cinci ani, desenează tăcut la masă, cu ochii mari și triști. Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. Mă uit la Gabi, la omul pe care l-am iubit pentru bunătatea lui, pentru felul în care m-a făcut să cred că împreună putem muta munții. Dar azi, munții par de netrecut.

— Gabi, nu cerem nimic pentru noi. E pentru Vlad. Merită o cameră a lui, merită să nu mai stea cu noi în aceeași încăpere… Nu vezi cât de greu îi este?

Gabi oftează și-și trece mâna prin păr. — Irina, ai mei nu înțeleg. Pentru ei, dacă nu ne descurcăm singuri, înseamnă că suntem slabi. Tata mi-a spus clar: „Noi am muncit pentru ce avem, munciți și voi!”

Îmi mușc buza să nu plâng. Știu că familia lui Gabi are bani. Au două apartamente în București, o casă la Snagov, vacanțe în Italia și Franța. Dar pentru noi, nu există nici măcar o garanție la bancă. Mama lui Gabi mă privește mereu de sus, ca pe o intrusă dintr-o altă lume. Eu am crescut la țară, cu părinți simpli, muncitori. Tot ce am avut am obținut cu trudă și sacrificii.

Seara, după ce Vlad adoarme pe canapeaua extensibilă din sufrageria noastră de 38 de metri pătrați, mă strecor lângă Gabi.

— Nu mai pot, Gabi… Nu mai pot să mă prefac că totul e bine. Mă doare să-l văd pe Vlad cum se ascunde după ușă când ne certăm. Mă doare să știu că părinții tăi ar putea să ne ajute și aleg să nu o facă.

Gabi mă ia în brațe, dar simt că e și el golit pe dinăuntru.

— Știu… Dar ce putem face? Să ne umilim iar? Să le cerem din nou?

— Nu e vorba de umilință! E vorba de copilul nostru! De ce nu văd asta?

A doua zi mergem la bancă. Consilierul ne privește cu un zâmbet fals.

— Din păcate, veniturile dumneavoastră nu sunt suficiente pentru un credit ipotecar fără un avans mai mare sau o garanție solidă…

Ies din bancă cu ochii în lacrimi. Îl strâng pe Vlad de mână și îi promit că într-o zi va avea camera lui. Dar promisiunile mele sună tot mai goale.

În weekend mergem la părinții lui Gabi la Snagov. Casa lor e ca din reviste: marmură rece sub picioare, tablouri scumpe pe pereți, miros de cafea proaspătă și parfum franțuzesc. Mama lui Gabi mă întâmpină cu un zâmbet politicos.

— Irina, dragă, ce mai faceți? Cum vă descurcați?

Îmi adun curajul.

— Doamnă Maria… Am venit să vă rugăm încă o dată… Vlad are nevoie de spațiu. Poate ne puteți ajuta cu o garanție la bancă sau un împrumut… V-am returna fiecare leu!

Maria oftează teatral.

— Irina, dragă, noi avem planuri cu banii noștri. Știi cum e… vrem să fim siguri că nu rămânem fără nimic la bătrânețe. Și-apoi, dacă vă ajutăm pe voi, trebuie să-i ajutăm și pe sora lui Gabi… Nu e corect față de nimeni.

Mă uit la Gabi. El privește în podea. Tata lui intervine sec:

— Fiecare generație trebuie să-și poarte crucea.

În mașină, pe drumul spre casă, Vlad întreabă:

— Mami, de ce bunica nu vrea să mă ajute să am camera mea?

Nu știu ce să-i răspund. Cum îi explic unui copil că sângele nu e întotdeauna apă? Că uneori familia te rănește mai tare decât oricine?

Searile devin tot mai apăsătoare. Eu și Gabi ne certăm din ce în ce mai des. El se simte prins între mine și părinții lui. Eu mă simt singură și trădată.

Într-o noapte îl aud pe Vlad plângând încet sub păturică.

— Mami… eu vreau doar să fiți fericiți…

Atunci mi se rupe sufletul definitiv. Îmi dau seama că lupta noastră nu e doar despre bani sau camere separate. E despre demnitate, despre iubire, despre ce fel de oameni vrem să fim.

Încep să caut soluții: un al doilea job online, vând haine vechi pe internet, accept orice colaborare care-mi aduce un ban în plus. Gabi lucrează suplimentar la birou. Ne vedem tot mai rar, dar când ne întâlnim îl strâng pe Vlad tare în brațe și îi spun că îl iubesc.

Trec luni întregi așa. Într-o zi primesc un telefon de la mama mea:

— Irina, am pus deoparte niște bani din pensie… Nu-s mulți, dar poate vă ajută măcar cu avansul la credit…

Plâng ca un copil la telefon. Mama mea are pensie mică și totuși ar da totul pentru noi.

Cu banii strânși cu greu și cu ajutorul mamei mele reușim să facem rost de avans pentru o garsonieră micuță într-un cartier mărginaș. Nu e mult, dar e a noastră.

Când intrăm prima dată în noua noastră casă, Vlad aleargă prin cameră și râde fericit:

— Mami! Asta e camera mea?

Îl iau în brațe și plâng de bucurie și tristețe în același timp. Pentru că știu că familia lui Gabi nu va veni niciodată să vadă casa noastră micuță. Dar știu și că am făcut tot ce am putut pentru copilul nostru.

Uneori mă întreb: cât valorează sângele dacă nu există inimă? Oare cât putem duce înainte ca sufletul să cedeze? Voi ce ați fi făcut în locul meu?