Între două lumi: Să rămân lângă ai mei sau să-mi urmez drumul?

— Nu poți să ne lași singuri, Maria! Ce-o să facem noi fără tine? Glasul mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii ciorbei de perișoare și mirosul de pâine caldă. Tata tăcea, cu ochii în farfurie, dar știam că și el simte același gol care mă apăsa și pe mine. Aveam 27 de ani și tocmai primisem oferta de muncă la o editură din București, visul meu din liceu. Dar casa noastră din Pitești era plină de amintiri, de griji și de promisiuni nespuse.

— Mamă, nu vă las! Vin acasă în fiecare weekend, promit! Dar nu pot să ratez șansa asta… Nu pot să trăiesc toată viața aici doar pentru că vă e frică să rămâneți singuri.

Mama s-a ridicat brusc de la masă, ștergându-și ochii cu colțul șorțului. — Nu e vorba de frică, Maria. E vorba că familia trebuie să stea împreună. Așa am crescut eu, așa ne-au crescut și pe noi bunicii tăi. Tu vrei să fii altfel?

Am simțit cum mi se strânge inima. Tata a oftat adânc și a ieșit pe balcon, cu țigara tremurând între degete. În seara aceea, am stat până târziu cu ochii în tavan, ascultând ceasul din sufragerie bătând fiecare minut ca o condamnare. Îmi doream să plec, dar mă simțeam vinovată. Prietenele mele plecaseră deja: Irina era la Cluj, Roxana la Timișoara. Doar eu mai rămăsesem acasă, prinsă între datorie și dorință.

A doua zi dimineață, tata m-a oprit la ușă.

— Maria, știu că vrei mai mult de la viață. Și eu am vrut când eram ca tine. Dar uite-mă acum… Am rămas aici pentru ai mei și nu regret. Dar tu trebuie să decizi pentru tine.

Am plecat la București cu două valize și un nod în gât. Primele luni au fost un amestec de entuziasm și singurătate. Munca era grea, dar îmi plăcea. Seara, când ajungeam în garsoniera mea mică din Drumul Taberei, mă uitam la pozele cu ai mei și mă întrebam dacă nu cumva greșisem. Mama mă suna zilnic:

— Ai mâncat? Ți-ai pus ceva gros pe tine? Să nu uiți să vii acasă sâmbătă!

Uneori mă enerva insistența ei, alteori îmi era dor de ea atât de tare încât plângeam în pernă. Într-un weekend, când am ajuns acasă, am găsit-o pe mama mai obosită ca niciodată. Tata fusese la spital cu inima. M-am simțit vinovată că nu fusesem acolo.

— Vezi? Dacă erai aici… — mi-a spus mama printre lacrimi.

Am vrut să-i spun că nu e vina mea, că nu pot trăi viața altcuiva. Dar m-am abținut. Am stat lângă ei toată duminica, ajutând-o pe mama la gătit și povestind cu tata despre vremurile lui tinerețe. Când am plecat înapoi la București, m-am simțit ruptă în două.

La editură, colega mea, Anca, mi-a povestit că și ea trece prin același lucru.

— Mama mă sună zilnic să-mi spună cât de greu îi e fără mine. Dar dacă nu plecam din Bacău, nu ajungeam niciodată unde sunt acum.

Am început să vorbesc mai mult cu prietenii despre asta. Unii spuneau că e normal să pleci, că părinții trebuie să învețe să trăiască fără tine. Alții mă judecau:

— Cum poți să-ți lași părinții singuri? Nu te gândești că poate au nevoie de tine?

Într-o seară, după o zi lungă la muncă, am primit un mesaj de la mama: „Tata nu se simte bine. Poți veni acasă?” Am luat primul tren spre Pitești. În drum spre casă, m-am gândit la toate sacrificiile pe care le-au făcut părinții mei pentru mine: serile când tata lucra peste program ca să-mi cumpere cărți, zilele când mama stătea cu mine la spital când eram bolnavă.

Ajunsă acasă, l-am găsit pe tata palid, dar zâmbind.

— Nu-ți face griji, fata tatei. O să fiu bine.

Am stat o săptămână lângă ei. Am gătit împreună, am râs și am plâns. Când a trebuit să plec iar la București, mama m-a îmbrățișat strâns.

— Maria, tu trebuie să-ți trăiești viața ta. Noi ne descurcăm cum putem. Doar să nu uiți niciodată de unde ai plecat.

Acum au trecut doi ani de atunci. Vin acasă cât pot de des. Încerc să fiu prezentă în viața lor chiar dacă distanța ne desparte. Încerc să nu mă mai simt vinovată pentru alegerile mele.

Dar uneori mă întreb: oare copiii adulți ar trebui să rămână aproape de părinți? Sau e normal să-și urmeze drumul chiar dacă asta înseamnă distanță și dor? Voi ce ați face în locul meu?