Între două mame: Povara alegerii

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă împart între voi două! am izbucnit, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce ploaia bătea cu putere în geamurile bucătăriei. Mama stătea în fața mea, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o trădătoare.

— Tu nu vezi că te folosește? De ce trebuie să ai tu grijă de soacră-ta? N-ai destule pe cap? a răbufnit ea, vocea tremurându-i de furie și dezamăgire.

M-am uitat la ea, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Dar nu le aveam. În mintea mea era doar imaginea soacrei mele, Elena, întinsă pe patul din camera mică, cu ochii stinși de boală și mâinile tremurânde. Soțul meu, Radu, era la muncă în Germania. Eu rămăsesem singură să am grijă de tot: copilul nostru de șapte ani, casa și acum, de câteva luni, și de Elena, care nu se mai putea ridica din pat.

Mama nu înțelegea. Pentru ea, familia era doar sângele tău. Restul erau străini. Dar eu nu puteam să o las pe Elena singură. Fusese mereu bună cu mine, mă ajutase când Radu plecase prima dată la muncă afară, îmi aducea supă caldă când eram răcită și mă asculta când aveam nevoie să plâng. Acum era rândul meu să fiu acolo pentru ea.

— Mamă, dacă tu ai fi bolnavă și eu aș fi plecată… n-ai vrea să aibă cineva grijă de tine? am întrebat-o încet.

— Eu sunt mama ta! Nu se compară! a țipat ea, trântind cana pe masă. Tu ești fata mea! Ce-o să zică lumea că-ți neglijezi copilul și casa pentru o bătrână care nici nu-i sângele tău?

M-am simțit mică, vinovată și prinsă la mijloc. Știam că nu fac destul nici pentru copilul meu, nici pentru Elena, nici pentru mama. Toți aveau nevoie de mine și eu mă simțeam sfâșiată între datorii care mă depășeau.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat lângă patul Elenei, i-am schimbat perfuzia și i-am șters fruntea cu un prosop umed. M-a apucat de mână și mi-a șoptit:

— Săraca de tine… Nu vreau să-ți stric viața…

Am simțit un nod în gât. Cum să-i spun că nu ea mi-o strica? Că mă simțeam prinsă între două lumi care se respingeau una pe alta?

A doua zi dimineață, mama a venit din nou. A intrat fără să bată la ușă și a început să strângă hainele copilului meu de pe jos.

— Uite cum arată casa asta! N-ai mai dat cu mopul de o săptămână! Ce-o să creadă lumea dacă vine cineva?

— Mamă, nu pot face totul singură…

— Nu poți sau nu vrei? Dacă ai avea grijă doar de familia ta adevărată, ai avea timp de toate!

Am simțit cum mă sufoc. M-am dus la baie și am plâns în hohote. M-am privit în oglindă: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, ochii roșii. Unde dispăruse fata veselă care visa să fie profesoară? Acum eram doar o femeie obosită care încerca să nu dezamăgească pe nimeni și reușea să-i dezamăgească pe toți.

Seara, după ce am culcat copilul, am sunat-o pe sora mea, Mihaela.

— Nu mai pot… Mamă mă ceartă că am grijă de Elena, Elena se simte vinovată că mă chinui pentru ea… Radu e prea departe ca să mă ajute…

Mihaela a oftat.

— Știi că mama e încăpățânată. Dar tu faci ce simți că e corect. Nu poți mulțumi pe toată lumea. Ai nevoie și tu de ajutor…

— Dar dacă mama nu-mi vorbește niciodată? Dacă Radu se supără că nu mă ocup destul de copil?

— O să treacă… Dar dacă te pierzi tu pe drum?

Am rămas cu telefonul la ureche mult după ce Mihaela a închis. Avea dreptate: dacă mă pierd eu, cine mai are grijă de toți ceilalți?

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu mama mai calm.

— Mamă, știu că ți-e greu să vezi că nu sunt mereu lângă tine sau lângă copil. Dar Elena are nevoie de mine acum. Și eu am nevoie să știu că fac ce e corect…

A oftat adânc.

— Poate ai dreptate… Dar mi-e frică să nu te pierd…

Am îmbrățișat-o strâns. Pentru prima dată după mult timp am simțit că poate există o cale de mijloc.

Totuși, uneori mă întreb: oare cât poți duce până când te frângi? Câte sacrificii merită făcute pentru ceilalți fără să te pierzi pe tine? Voi ce ați face dacă ați fi prinși între două iubiri care vă cer totul?