Între două rugăciuni: Povestea mea cu soacra mea, Elena

— Nu ești bună pentru fiul meu, Ana! Ai să-l faci să sufere, ca toate celelalte!
Cuvintele Elenei au căzut ca un trăsnet în bucătăria mică, mirosind a cafea proaspătă și a supă de pui. Era prima mea vizită la ea după nuntă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se încleștase pe fața ei, aspră, cu ochii mici și negri, care mă scrutau fără milă. M-am simțit mică, străină, ca o intrusă în propria viață.

— Mamă, te rog… a încercat Vlad, soțul meu, dar Elena l-a oprit dintr-un gest scurt, autoritar.

— Nu te băga! Eu știu mai bine!

Așa a început războiul rece dintre mine și Elena. Orice încercare de apropiere era întâmpinată cu suspiciune sau ironie. Dacă aduceam prăjituri la masă, le gusta doar după ce le dădea pisicii. Dacă îi făceam un compliment, îl întorcea pe dos: „Așa zici tu, dar nu mă păcălești!”

În fiecare seară, când Vlad adormea, mă retrăgeam în camera mică de la etaj și plângeam în tăcere. Îmi era rușine să-i spun cât de tare mă doare. Nu voiam să-l pun între două focuri. Dar rana creștea în mine ca o boală tăcută.

Într-o duminică dimineață, după o ceartă aprinsă cu Elena pe tema educației copiilor (pe care încă nu-i aveam!), am ieșit val-vârtej din apartamentul lor și am rătăcit pe străzile gri ale Bucureștiului. M-am oprit la biserica veche din cartierul Cotroceni. Am intrat fără să știu ce caut. În liniștea aceea rece, printre icoane și lumânări pâlpâinde, am început să mă rog. Nu pentru mine, ci pentru ea. Pentru Elena.

— Doamne, dă-i liniște… și mie răbdare să nu mă pierd pe drum.

Nu s-a întâmplat nimic miraculos atunci. Dar am început să mă rog în fiecare zi pentru ea. Seara, când lacrimile îmi udau perna, îi spuneam lui Dumnezeu tot ce nu puteam spune cu voce tare: „Ajut-o să mă vadă cu alți ochi. Sau ajută-mă să o văd eu altfel.”

Timpul a trecut greu. Vlad încerca să medieze conflictele, dar Elena era de neclintit. Într-o zi, după o discuție tensionată despre moștenirea casei bătrânești din Focșani, Vlad a cedat:

— Ana, nu mai pot! Parcă suntem într-un război fără sfârșit…

L-am luat de mână și i-am spus adevărul:

— Știi ce fac în fiecare seară? Mă rog pentru mama ta. Și pentru noi.

M-a privit uimit. Apoi m-a strâns tare la piept.

— Poate asta ne va salva…

Într-o seară ploioasă de toamnă, am primit un telefon neașteptat de la Elena. Vocea ei era stinsă:

— Ana… poți veni până la mine? Nu mă simt bine.

Am alergat fără să stau pe gânduri. Am găsit-o pe canapea, palidă și tremurând. Am chemat salvarea și am stat lângă ea toată noaptea la spital. Când s-a trezit din anestezie după operația de apendicită, m-a prins de mână:

— De ce ai venit? De ce ai stat?

Am zâmbit printre lacrimi:

— Pentru că sunteți mama lui Vlad. Și pentru că v-am promis că nu vă las singură.

Ochii ei s-au umplut de lacrimi pentru prima dată.

— Poate că am greșit… Poate că tu ești altfel decât am crezut.

Din acea zi, ceva s-a schimbat între noi. Nu a fost o transformare bruscă; Elena a rămas sceptică mult timp. Dar a început să mă invite la cafea dimineața. Să mă întrebe despre copilăria mea la Bacău. Să-mi ceară rețeta de cozonac.

Într-o seară de Crăciun, când toată familia era adunată în jurul mesei, Elena a ridicat un pahar spre mine:

— Pentru Ana, care mi-a arătat că dragostea nu se cere, ci se oferă!

Am plâns atunci fără rușine. Vlad m-a luat de mână sub masă și mi-a șoptit:

— Ai făcut o minune…

Poate că nu eu am făcut minunea. Poate că rugăciunea a făcut-o. Sau poate doar timpul și răbdarea.

Astăzi, când privesc înapoi la anii aceia grei, mă întreb: câți dintre noi avem curajul să iubim pe cineva care ne respinge? Câți avem răbdarea să ne rugăm pentru cei care ne rănesc? Și dacă am încerca mai des să vedem dincolo de ziduri… oare câte inimi s-ar vindeca?