Între două vieți: Povestea Mariei

— Maria, trebuie să vorbim. Vocea lui Sorin răsuna în bucătăria luminată slab, printre aburii ciorbei care fierbea pe aragaz. M-am oprit din tăiatul legumelor, cu cuțitul suspendat în aer, simțind cum inima mi se strânge ca un pumn. Era o seară obișnuită de joi, copiii erau la facultate, iar eu mă pregăteam să pun masa, ca în fiecare zi din ultimii douăzeci și șapte de ani.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă, deși simțeam că ceva grav plutește în aer.

Sorin a oftat adânc și s-a așezat la masă, evitându-mi privirea. — Nu mai pot, Maria. Nu mai pot să trăiesc așa. Am cunoscut pe altcineva. E mai tânără… și cred că vreau să încerc ceva nou.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Mâinile mi-au amorțit, iar cuțitul a căzut pe tocător cu un zgomot sec. Nu am spus nimic. Nici nu știam ce să spun. În mintea mea se derulau imagini cu anii noștri împreună: nunta noastră modestă din satul natal, serile când adormeam ținându-ne de mână, nașterea copiilor, vacanțele la mare cu sandvișuri împachetate în ziare.

— Maria? mă întreabă el încet.

— Dacă asta vrei… n-am cum să te opresc. Dar să știi că nu mă așteptam niciodată să-mi faci asta după atâția ani. Am fost aici mereu, pentru tine, pentru copii… pentru noi.

A plecat în acea seară. Fără scandal, fără țipete. Doar cu o geantă și cu promisiunea că „va rămâne aproape pentru copii”. Am rămas singură într-o casă prea mare și prea tăcută. Zilele au trecut greu, fiecare dimineață era o luptă cu mine însămi să mă ridic din pat și să nu mă las copleșită de gânduri negre.

Prietenii au început să mă evite sau să mă privească cu milă. Mama îmi repeta la telefon: — Lasă, mamă, bărbații sunt toți la fel! Dar eu nu voiam să aud clișee. Voiam doar să înțeleg unde am greșit.

După trei luni, într-o duminică ploioasă, Sorin a apărut la ușă. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.

— Maria… pot să intru?

Am dat din cap fără să spun nimic. S-a așezat pe canapea și a început să vorbească repede, ca și cum ar fi vrut să scape de povară:

— Nu e ce am crezut eu… Ea nu vrea să gătească, nu-i pasă de lucrurile mici care contează pentru mine. Mi-e dor de casă… Mi-e dor de tine.

L-am privit lung. Într-o parte din mine simțeam o bucurie amară că s-a întors; în alta, o furie mocnită că eram tratată ca un obiect utilitar, bun la nevoie.

— Și ce vrei acum? Să mă prefac că nimic nu s-a întâmplat? Să uit că m-ai lăsat când aveam cea mai mare nevoie de tine?

A tăcut rușinat. — Nu știu… Vreau doar să încercăm din nou.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, atingând pozele cu copiii mici, mirosind hainele lui rămase în dulap. Am realizat că toată viața mea fusese construită în jurul altora: soț, copii, părinți bolnavi. Eu unde eram?

A doua zi dimineață i-am spus:

— Poți rămâne aici pentru copii, dar nu mai suntem soț și soție. Am nevoie de timp să văd cine sunt fără tine.

Au urmat luni grele. Sorin încerca să repare lucrurile: aducea flori, gătea ciorbe după rețetele mele, îmi lăsa bilețele pe frigider: „Mulțumesc că exiști”. Dar ceva se rupsese definitiv.

Într-o seară am ieșit la plimbare cu Irina, prietena mea din liceu. — Maria, tu ai uitat cine ești! Când ai râs ultima dată cu poftă? Când ai făcut ceva doar pentru tine?

Nu știam ce să-i răspund. A doua zi mi-am cumpărat o rochie roșie — prima dată după douăzeci de ani când am ales ceva doar pentru mine. Am început să merg la cursuri de pictură și am cunoscut oameni noi. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit vie.

Sorin a observat schimbarea:

— Parcă ești alt om… Nu vrei să încercăm din nou?

L-am privit cu blândețe:

— Poate că nu mai suntem oamenii care eram cândva. Poate că merităm amândoi o viață nouă.

Copiii au fost șocați la început, dar apoi au înțeles. — Mama, suntem mândri de tine! mi-a spus Radu într-o zi.

Acum, la cincizeci de ani, nu mai sunt nici tânără, nici bătrână. Sunt doar eu — Maria — și încă mai am timp să trăiesc pentru mine.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc vieți pe jumătate doar pentru că le e teamă să fie singure? Oare câte dintre noi avem curajul să ne punem pe primul loc măcar o dată în viață?