Între Dragoste și Control: Povestea unei Mame Românce

— Vlad, nu vezi că te schimbă? Nu mai ești tu! am izbucnit într-o seară, când încăperea era plină de tăcere și miros de ciorbă rămasă pe masă.

Fiul meu, Vlad, s-a uitat la mine cu ochii aceia mari, obosiți, în care nu mai recunoșteam băiatul vesel de altădată. Lângă el, Irina, soția lui, își strângea mâinile în poală, evitându-mi privirea.

— Mamă, te rog… Nu mai începe iar, a spus el încet, ca și cum fiecare cuvânt îl durea.

Dar nu m-am putut opri. Niciodată nu m-am putut opri. De când Vlad mi-a spus că vrea să se căsătorească cu Irina, am simțit că lumea mea se prăbușește. Nu era fata pe care o visam pentru el. Era prea tăcută, prea retrasă, prea… diferită de noi. Și, mai ales, nu mă lăsa să mă apropii de nepotul meu, Andrei.

Am crescut într-un sat din Moldova, unde familia era totul și mamele aveau ultimul cuvânt. Când soțul meu a murit devreme, Vlad a devenit sensul vieții mele. L-am crescut singură, cu sacrificii pe care nici el nu le știe pe toate. Am muncit la croitorie până mi-au sângerat degetele, doar ca să-i cumpăr manuale și haine curate la liceu. Când a intrat la facultate la București, am plâns de bucurie și de teamă. Știam că-l pierd încet.

Apoi a venit Irina. O fată de oraș, cu părinți divorțați și idei moderne despre viață. Nu gătea, nu știa să spele rufe fără mașină automată și vorbea mereu despre „spațiul personal”. Am simțit că-mi scapă fiul printre degete.

Când s-au mutat împreună într-un apartament mic din Militari, am început să vin tot mai des în vizită. La început mă primeau cu zâmbete forțate. Apoi Irina a început să găsească scuze: „Avem treabă azi”, „Andrei doarme”, „Poate altă dată”.

Am încercat să-i arăt lui Vlad cât de rece e soția lui. I-am povestit cum m-a privit urât când am adus plăcintă cu brânză („E alergic la lactate!”), cum mi-a spus să nu-l mai pup pe Andrei pe obraz („E sensibil la microbi!”), cum m-a rugat să nu mai intru neanunțată („Avem nevoie de intimitate!”). Dar Vlad doar oftează și-mi spune să încerc să o înțeleg.

Am început să-i sun prietenii lui Vlad, să le spun cât suferă băiatul meu. Am vorbit cu preotul din sat, poate reușește el să-l convingă să vină acasă măcar de Paște. Am încercat chiar să vorbesc cu mama Irinei, dar femeia m-a privit ca pe o nebună: „Lăsați-i în pace! Sunt adulți!”

Într-o zi, am venit pe neașteptate și am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie. Andrei era bolnav și Vlad era la serviciu. Am vrut să o ajut, dar ea mi-a spus răspicat:

— Doamnă Elena, vă rog frumos să nu mai veniți fără să anunțați! Avem nevoie de liniște!

M-am simțit ca un intrus în propria familie. Am plecat plângând pe scări, cu sufletul făcut zob.

De atunci am început să-i trimit mesaje lui Vlad: „Nu vezi că nu te respectă?”, „Andrei are nevoie de bunica lui!”, „Nu lăsa o străină să-ți distrugă familia!”. Uneori îmi răspundea scurt: „Mamă, te iubesc, dar te rog oprește-te.” Alteori nu răspundea deloc.

Într-o seară, după ce Andrei a făcut febră mare și Irina a refuzat să mă lase să vin la spital cu ei, am cedat nervos. I-am spus lui Vlad că dacă nu divorțează de Irina și nu ia copilul acasă la mine, eu nu mai vreau să aud de el.

A tăcut mult timp la telefon. Apoi mi-a spus:

— Mamă… dacă mă iubești cu adevărat, lasă-ne în pace. Nu pot trăi între două focuri.

Au trecut luni fără să-mi văd nepotul. M-am îmbolnăvit de dor și supărare. Vecinele mă întrebau ce face Vlad și eu mințeam că e bine, că vine des acasă. Dar inima mea era goală.

Într-o zi am primit un mesaj scurt: „Mamă, Andrei vrea să te vadă. Putem veni duminică?” Am plâns ca un copil.

Au venit toți trei. Irina mi-a adus flori și mi-a spus:

— Știu că vă e greu. Dar vă rog să aveți încredere în noi.

Am privit-o lung și am simțit pentru prima dată că poate nu e dușmanul meu. Poate doar vrea ce e mai bine pentru familia ei.

Acum stau singură în bucătăria mea mică și mă întreb: oare dragostea de mamă poate fi uneori prea mult? Oare dorința mea de a-l proteja pe Vlad l-a făcut să sufere mai mult decât orice altceva?

Poate că uneori trebuie să-i lăsăm pe cei dragi să-și trăiască propriile vieți, chiar dacă doare. Voi ce credeți? Unde se termină grija și începe controlul?