Între Dragoste și Dreptate: Povestea Mea cu Anton și Războiul cu Soacra Ruja

— Nu ai niciun drept aici! Ai distrus tot ce a atins fiul meu! vocea Rujei răsuna în sala de judecată, tăioasă ca o lamă. Mâinile îmi tremurau pe marginea băncii, iar privirea lui Anton, cândva caldă, era acum pierdută undeva între podeaua lustruită și ochii mamei sale.

Mă numesc Irina și povestea mea nu e una simplă. Am crescut într-un sat mic din Buzău, unde lumea șușotea la fiecare pas și fiecare greșeală era ținută minte ani la rând. L-am cunoscut pe Anton la facultate, la București, într-o toamnă ploioasă. Era genul acela de băiat care te privește ca și cum ai fi singura persoană din lume. Ne-am îndrăgostit repede, poate prea repede după părerea unora. Dar pentru mine, el era acasă.

Când am decis să ne căsătorim, mama lui Anton, Ruja, a venit la noi cu un zâmbet fals și o cutie cu prăjituri. — Să nu crezi că ești mai bună decât fetele din satul nostru, mi-a șoptit ea în timp ce-mi strângea mâna prea tare. Am râs atunci, crezând că e doar gelozie maternă. N-aveam habar ce urmează.

Anii au trecut cu bune și rele. Am muncit amândoi să ne cumpărăm un apartament mic în Militari. Am renovat fiecare colț cu mâinile noastre, am pus flori la geam și am visat la copii. Dar Ruja nu a încetat niciodată să ne viziteze neanunțată, să critice totul: — Ce-i cu perdelele astea? Nu vezi că-s prea scurte? Sau: — Anton, tu nu vezi că fata asta nu știe să gătească sarmale?

Anton încerca să mă apere, dar de fiecare dată când ridica vocea, Ruja izbucnea în lacrimi: — M-ai uitat! Pentru ea m-ai uitat! Și el ceda, ca un copil prins între două lumi.

Adevărata dramă a început când tatăl lui Anton a murit. Ruja s-a mutat la noi „temporar”, dar lunile au trecut și ea nu dădea semne că ar vrea să plece. Îmi invada spațiul, îmi răscolea lucrurile prin dulapuri și îi spunea lui Anton că nu sunt destul de bună pentru el. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, mi-a spus direct: — Tu nu vei fi niciodată familia lui adevărată!

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am început să mă îndoiesc de mine însămi, să mă întreb dacă nu cumva are dreptate. Anton devenea tot mai distant, mereu obosit, mereu prins între noi două. Într-o zi l-am găsit plângând în baie. — Nu mai pot, Irina… Nu știu ce să fac…

Am încercat să vorbim deschis cu Ruja. — Vrem să avem liniștea noastră, i-am spus eu cu voce tremurată. — Liniște? Liniște o să aveți când eu n-o să mai fiu! a țipat ea și a trântit ușa.

Într-o dimineață am găsit actele de proprietate lipsind din sertar. Am întrebat-o pe Ruja dacă știe ceva. — Eu doar am grijă de ce-i al familiei mele! mi-a răspuns rece. Atunci am înțeles că nu va renunța niciodată.

Au urmat luni de coșmar: certuri zilnice, amenințări voalate și priviri pline de ură. Anton s-a mutat temporar la sora lui din Ploiești „ca să se liniștească lucrurile”. Eu am rămas singură cu Ruja în apartament. Într-o noapte am auzit-o vorbind la telefon: — Las’ că o fac eu pe asta să plece singură!

Când Anton s-a întors, era alt om. — Mama are dreptate… Poate că ne-am grăbit… Poate că nu suntem făcuți unul pentru altul… Am simțit cum mi se prăbușește lumea.

Am ajuns aici, în sala de judecată, unde Ruja cere evacuarea mea din apartament pe motiv că „nu sunt soția potrivită” și „nu am contribuit destul”. Avocatul meu încearcă să explice că am muncit cot la cot cu Anton pentru fiecare leu investit. Dar Ruja plânge teatral și judecătoarea oftează obosită.

— Irina, nu vezi că nu ai nicio șansă? îmi șoptește Ruja când ieșim pe hol.

Mă uit la Anton, dar el evită privirea mea. În mintea mea se derulează toate momentele frumoase: serile târzii cu vin și râsete, planurile pentru viitor, promisiunile făcute sub ploaie.

Acum stau singură pe banca rece din fața tribunalului și mă întreb: unde se termină dragostea și unde începe dreptatea? Cât de mult trebuie să lupți pentru ceea ce ai construit împreună? Și dacă familia nu te vrea niciodată cu adevărat, mai are rost să lupți?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Dar știu sigur că povestea mea nu e doar a mea — câte femei din România nu trăiesc același război tăcut cu soacrele lor? Câte dintre noi au pierdut totul doar pentru că n-au fost „destul de bune”?

Oare cât valorează o viață construită pe iubire dacă oricând poate fi spulberată de orgoliu și răutate? Voi ce ați face în locul meu?