Între Dragoste și Loialitate: De ce am ales-o pe nepoata mea în locul fiului meu

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-l văd așa! — vocea Ioanei, nora mea, răsuna spart în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam pe scaunul vechi, cu mâinile strânse în poală, ascultându-i plânsul. Din camera alăturată se auzea un oftat adânc — fiul meu, Radu, adormit după încă o noapte în care nu știusem dacă se va mai întoarce acasă.

Nu știu când s-a rupt totul. Poate în ziua în care l-am găsit prima dată cu ochii roșii, tremurând, mințindu-mă că e doar obosit. Poate când a început să dispară zile întregi, să vândă lucruri din casă, să-și piardă serviciul. Sau poate când a venit poliția la ușă și am simțit că tot satul știe rușinea noastră. Dar cel mai tare m-a durut când am văzut-o pe Ana, nepoata mea, ascunsă după ușa camerei ei, ținându-și păpușa la piept și întrebându-mă cu ochii mari: „Bunico, de ce plânge mami?”

Am crescut într-o familie simplă din Moldova. Tata era tractorist, mama lucra la CAP. Am învățat de mică să nu mă plâng și să țin capul sus. Când l-am născut pe Radu, am crezut că lumea e a mea. Era un copil vesel, deștept, mereu primul la școală. Nu știu unde am greșit. Poate că am muncit prea mult și l-am lăsat prea mult singur. Poate că nu i-am spus destul de des că-l iubesc. Sau poate viața e nedreaptă și atât.

Când Radu a început să se schimbe, am încercat tot ce-am putut. L-am dus la preot, la doctori, la psihologul din oraș. Am plătit datorii făcute pe ascuns, am mințit vecinii că e plecat la muncă în Germania. Ioana a rămas lângă el cât a putut, dar într-o zi a venit la mine cu ochii umflați de plâns: „Nu mai pot, mamă. Mă tem pentru Ana.”

Într-o noapte, Radu s-a întors acasă beat și nervos. A spart un geam și a început să țipe la Ioana. Ana s-a ascuns sub masă și eu am simțit cum mi se rupe sufletul. Atunci am știut că trebuie să fac ceva. A doua zi, Ioana a plecat cu Ana la sora ei din Bacău. Casa a rămas goală și rece.

Au trecut ani de atunci. Radu a intrat și ieșit din dezintoxicare de câteva ori. Uneori părea că se face bine, apoi iar cădea. Eu am îmbătrânit peste noapte. M-am trezit singură într-o casă mare și tristă, cu poze vechi pe pereți și scrisori necitite în sertar.

Ana venea vara la mine. Era tot mai frumoasă și mai tăcută. Într-o zi m-a întrebat: „Bunico, tati o să fie vreodată ca înainte?” Am simțit un nod în gât și i-am spus doar: „Sper.”

Când am împlinit 70 de ani, m-am îmbolnăvit rău. Doctorul mi-a spus că trebuie să mă gândesc la viitor. Aveam casa asta — singura avere a familiei — și trebuia să decid cui o las. Radu era încă pierdut în lumea lui. Ana era la liceu în Bacău, visând să devină medic.

Într-o seară ploioasă, Radu a venit acasă după mult timp. Era slab, cu ochii goi. S-a așezat la masă și mi-a spus: „Mamă, știu că te-am dezamăgit… Dar nu mă lăsa pe drumuri.”

Am plâns toată noaptea. Cum să aleg între fiul meu și nepoata mea? Cum să-i spun lui Radu că nu mai pot avea încredere? Cum să-i spun Anei că nu vreau ca visurile ei să fie îngropate sub ruinele trecutului nostru?

Am chemat-o pe Ioana într-o duminică. Ne-am așezat toate trei la masă — eu, Ioana și Ana. Le-am spus: „Casa asta va fi a ta, Ana. Ești singura care poate începe ceva nou aici.” Ioana a început să plângă în tăcere. Ana s-a uitat la mine cu ochii mari: „Dar tata?”

Radu n-a venit la citirea testamentului. Când a aflat decizia mea, mi-a trimis un bilet: „M-ai trădat.” Am citit biletul de zeci de ori și am simțit cum mă apasă vinovăția ca o piatră pe piept.

Acum stau singură în camera mea și mă uit la poza lui Radu copil, zâmbind larg lângă bradul de Crăciun. Îmi aud inima bătând tare și mă întreb: Oare dragostea de mamă poate fi vreodată împărțită corect? Oare am făcut bine alegând viitorul nepoatei mele în locul speranței pentru fiul meu?

Poate că nu există răspunsuri simple pentru astfel de alegeri. Dar voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum împărțiți dragostea între cei dragi când viața vă pune la încercare?